De cîte ori ai murit?

Jan Fabre este un creator tentacular. Artist vizual, coregraf, regizor, scriitor, Fabre transferă de la o sferă de cercetare la alta modalităţi de lucru şi reprezentări care lărgesc domeniile de reflecţie şi le fac să fie imposibil de încadrat într-o noţiune. Fabre detonează limitele genurilor estetice şi propune spectacole-instalaţii în care tematizează starea-de-sfîrşit turbulent.

Jan Fabre s-a năcut în 1958 la Anvers, în cartierul în care astăzi îşi are sediul compania sa - Troubleyn (în flamanda veche - a rămîne fidel). A studiat la Academia de Arte Frumoase din Anvers. Chiar de la debut - anii 80 -, Fabre a destabilizat orice încercare de a fi plasat într-un cîmp de definiţii coercitive şi a propus manifeste artistice în care convenţii şi clişee erau subminate pentru a putea dramatiza un corp-spaţiu furibund al angoaselor contemporane. Agresivitatea asumată, nuditatea perfect motivată, liniştea conţinută în fibre şi muşchi, atmosfera de ceremonie şi anarhie definesc o estetică a ordinii bombardate şi a haosului aţipit, vizibilă încă de la primele creaţii - Théậtre écrit avec un K est un matou sau Le Pouvoir des folies théâtrales. În 2003, în Je suis sang, Fabre a mixat ritualuri medievale şi atacuri teroriste contemporane, construind o istorie performativă a violenţei în formele ei cele mai radicale. În 2005 este artist-asociat al Festivalului de la Avignon.

În toate spectacolele sale, Fabre creează un cadru extrem al emoţionalităţii şi fizicalităţii.

Requiem for a Metamorphosis e un spectacol-anatomie poetică şi crudă a vieţii pe moarte.

Moartea, supratema spectacolelor lui Fabre, e corporalizată şi devine palpabilă în dramaturgia unor solo-uri (Another Sleepy Dusty Delta Day) sau în desfăşurări de forţe (Requiem..., Je suis Sang etc.). Spectacolele demonstrează capacitatea unui coregraf-artist plastic de a gîndi corpul în spaţii vizuale care funcţionează pe principiul vaselor comunicante. Obiectul în jurul căruia se construieşte o imagine, imaginea care nu e niciodată coperta corpului, ci vine din sensul şi miza piesei de dans, integrînd firesc toate acţiunile din scenă, şi corpul care produce ruperi de imagini sînt în corepondenţă organică la Fabre. Nici unul dintre aceste elemente nu poate funcţiona de unul singur.

Alegerea recviemului are pentru Jan Fabre o motivaţie personală: ’’cînd eram tînăr, am fost de două ori în comă, odată în urma unei lupte de stradă şi altă dată mi-am pierdut cunoştinţa în apă şi am avut nevoie de cîteva zile să-mi revin. Experienţele astea mi-au schimbat viaţa radical. Totul a devenit mult mai intens, am înşfăcat viaţa cu amîndouă mîinile. Cea de-a treia experienţă revelatoare pentru Requiem for a Metamorphosis a fost moartea părinţilor mei’’. Spectacolul este dedicat tuturor profesioniştilor morţii, celor care veghează exemplar la fiziologia trecerii în nefiinţă, care disecă, spală şi aranjează morţii, care au grijă ca moartea să arate bine. Există în Requiem for a Metamorphosis o pledoarie pentru o estetică a morţii, pentru o poezie a sfîrşitului, contrapunctată de răceala operaţiilor tehnice.

Muzica interpretată life de o formaţie care poartă măşti la gură, imagine a unui grup care acompaniază moartea într-o cameră de autopsie sonoră, devine, pe parcursul piese, din ce în ce mai agresivă. Un dansator se mişcă abulic, cu ochii aproape închişi, încercînd să-şi găsească un punct de echilibru. E ca un copil posedat de muzica pe care încearcă să o exorcizeze, dansînd ca şi cum cineva i-ar da continuu pumni în stomac. Pe o scenă plină de flori mută, dintr-o mînă în cealaltă, organele scoase din corp. Un corp secund care i-l acoperă pe cel real. Urlă. Un bărbat în palton lung scoate un pistol şi trage în el. Cîteva maldăre-mormînt de flori încep să se mişte. Unul cîte unul, braţele mijesc. Se ridică şi se unduiesc. Corpurile îmbrăcate în flori ies la lumină. Moartea s-a sfîrşit. Viaţa poate începe. Trupurile alunecă de pe mese în timp ce florile curg pe pielea dansatorilor, spalînd-o vegetal. Cu capul în jos, dansatorii îşi fac loc printre straturile de flori. Complet goale, corpurile încep să înoate pe verticală şi să se mişte somnambulic. Brusc, lentoarea care are ceva dintr-o stare de somnie prelungită se transformă într-o turbulenţă colectivă, marca specifică a radicalismului energetic din toate spectacolele lui Jan Fabre. Coregraful alternează stimuli violenţi, care induc corpului o mecanicitate robotică, şi stimuli lenţi care dau un tempo de mişcare aproape invizibilă. Ai de foarte multe ori senzaţia că, de fapt, corpul nu se mişcă sau că se mişcă imperceptibil.

Metamorfoza din trup şi din afara lui, trecerea de la o vîrstă corporală la alta se află în centrul spectacolului lui Fabre, disecţie a tuturor disecţiilor organice.

’’De fiecare dată cînd văd un cadavru sînt curioasă de schimbările din timpul vieţii şi de descompunerea care are loc după ce murim’’, spune o doctoriţă anatomopatolog, care execută simbolic ritualul de disecţie. Maţe enorme ies din corpuri şi sînt înfăşurate în jurul gîturilor dansatorilor. Spînzurători organice ţin corpurile între viaţă şi re-căderea în moarte. Dansatorii se sufocă, după care cad în genunchi, scot sunete disperate şi ating plaja de flori. Maţe şi petale într-o legătură de unitate a vegetalului şi organicului. Un singur corp icneşte spasmic, prelungindu-şi agonia.

Statui vivante, grupuri îngheţate au alături de ele un schelet.

După ce au fost îmbăiate în flori, trupurile dansatorilor sînt lovite agresiv cu tulpinile. În secunda în care reuşesc să se ridice sînt pleznite din nou. Se naşte o tensiune de atingere din ce în ce mai dură, într-un tempo de maximă acceleraţie. Panouri cu Memento mori, Ars longa, vita brevis sînt aduse pe scenă ca nişte piese dintr-un muzeu-memory stick. Un muzeu al anatomiei unor vieţi care-şi înfig unghiile în moarte. Disecţia şi tipul de coşciug ideal sînt prezentate tehnic, rece, accentuîndu-se astfel, în contrapunct, fiziologia morţii, fazele de dezagregare pînă la anihilarea totală şi finală.

Piesa lui Fabre punctează şi moartea ideologică, moartea unui sistem - comunismul - care se sufocă în propria lui utopie.

Corpurile se mecanizează progresiv, devin păpuşi-roboţi care îşi construiesc o realitate artificială. Cu genunchiere şi cotiere, nişte schelete în piele de om se deplasează maşinal. Dezumanizare şi postumanitate - două forme de reprezentare care coabitează prin anularea oricărei urme de viaţă din trup şi prin identificarea unei alte posibile vieţi. O nouă specie se trezeşte la moarte în zorii lumii noi. Corpuri cu schelete agăţate în spate dansează într-o sărbătoare apocaliptică.

Requiem for a Metamorphosis este un spectacol vegetal-mortuar, la limita dintre vitalitate şi funest.