Dau un secret pentru o lecție

Nu a băut toată săptămîna. Exact cum i-a promis. Îi dă voie să-i deschidă sutienul și să-și lipească obrazul de sînii ei? Este întrebarea pe care i-o pune Unchiul Peck de 45 de ani nepoțicii sale de 13 în timp ce-i dă lecții de condus. Atracția, ca și tandrețea dintre ei, e irepresibilă, în ultima premieră a Teatrului „Maria Filotti" din Brăila, „Cum am învățat să conduc", pe textul americancei Paula Vogel, în regia lui M. Chris. Nedeea.

Piesa, tradusă în limba română de Iulia Popovici, s-a jucat pentru prima dată la New York în 1997 și a fost distinsă cu șase premii, dintre care cel mai cunoscut e Pulitzer pentru Drama din 1998. Ce face textul atît de prizat? Mai întîi, o temă veșnic verde, iremediabila afecțiune a puberei pentru unchiul său de 45 de ani: o „Lolita" întoarsă pe dos. Căci, în celebrul roman, autoarea e interesată de perspectiva fetei. Așa că își curăță personajul de orice tușă de perversiune, evită judecățile, ca și distincția maniheistă. Nimic nu e bine sau rău, nici o voce auctorială nu emite puncte de vedere. Totul e viu și amestecat. Fiecare dintre cei doi are sentimente ambivalente pe parcursul poveștii care durează de cînd fata are 11 ani pînă ce împlinește 18. Sentimentele ei de insecuritate, toanele, rănile, anxietățile de adolescentă nu pot fi alinate decît de unchi. Puterea sa de tămăduire și protecție aduce respectul fetei, dorința de a-l asculta și teama de a nu-l mîhni. Ocrotitor față de această plantă încă atît de firavă, cu speranța agățată de ziua în care Mărunțica va împlini 18 ani - recte nu se mai încadrează la corupția de minori și se poate însura cu ea -, Unchiul Peck îi echilibrează toanele de creștere. Un Pygmalion care o învață să șofeze bine și sigură pe ea, Peck își reprimă impulsul revărsat în jumătățile de gesturi oprite la timp cît să nu poată fi conotate erotic și să nu sperie fetița.



În spectacolul de la Brăila, regizorul M. Chris. Nedeea mizează preponderent pe actorie. Desele alunecări în comic preschimbă tragedia într-o poveste ușor de digerat pe care interpretarea o face atît de umană. Corpurile actorilor adunate laolaltă într-un colț al scenei reconstituie aerul familiei rurale din Maryland, cu mămică (Cătălina Nedelea), mătușă, unchi, fetiță, bunică și bunic cu predispoziții sexuale aprinse și bineînțeles ilare în interpretarea lui Emilian Oprea. Acestuia îi revin mai toate personajele amuzante: verișorul care cîntă, chelnerul îmbrăcat în voal negru, transparent, atras de Unchiul Peck și mișcîndu-se cu delicioase conotații homosexuale. Istoria scrisă de Paula Vogel se folosește des de contrapuncte ca să aplaneze gravitatea: balul de la școală, cu fetele care vor să fie invitate la dans, în timp ce toată atenția masculilor din jur e atrasă de sînii protagonistei, monologul mamei care o învață cum să bea etc. Situația e clară din primul moment, piesa nu are dezvoltare tradițională, semnele dramatismului au fost efasate. Dar acțiunea se mută înainte și înapoi, cu prolepse și analepse, între 1960 și '70, după maniera haotică în care amintirile nevindecate revin, amestecînd narațiune, flashback sau monolog. Cum e acela al Mătușii Mary, care, copleșită de bunătatea soțului și de misteriosul său traumatism din război, îl apără impresionant aruncînd vina pe fată. În interpretarea Emiliei Mocanu, Mary e o femeie care înțelege mai mult decît vrea să arate, plină de recunoștință și compasiune.

Numai adolescenta se bucură de culori (inclusiv de un păr roz) în viziunea scenografului Dionisis Christofilogiannis. În rest, toate personajele sînt în negru sau în culori închise. Delimitarea cromatică se perpetuează și în cei vreo douăzeci de norișori albi de pe scenă unde pesemne zăbovește mintea protagonistei. Obiectele de recuzită sînt transferate în video: personajele mănîncă sub nasul publicului iar mîncarea din farfurii, peștele de la masă se văd pe ecran. În concepția lui Dionisis Christofilogiannis, materia se prelungește, simbolic, în virtual, la fel cum corul de tragedie antică, încarnînd ethosul comunității, va fi întruchipat în piesă de un singur personaj. Substiuțiile se produc la vedere. Nimic grav: în loc de glasul cetății, corul se face purtător de cuvînt al unui corpus de reguli pentru familiile cu femei cu sînii mari. Pendulării postdramatice din poveste îi corespunde, scenografic, balansul tehnicilor vizuale: în videoclipul din final, Mărunțica, la 35 de ani, îmbrăcată în alb, străbate un lan verde, apoi se odihnește într-un pat somptuos. E singură. Amintirea-rană nu i s-a închis și nu dă semne de vindecare.

Mihaela Trofimov (în continuare unul dintre vîrfurile actoricești ale generației sale) e la fel de convingătoare și la vârsta de 11 ani și la 35. Actrița știe atît de bine să reproducă dinamica afectivă, glisarea dictată de ezitările nubilei, de pulsiunile reprimate datorită preceptelor morale, învățăturilor, prejudecăților și tabuurilor. Fetița interpretată de ea se vede sfîșiată între dragostea pentru unchi și culpă. Jocul său luminează importanța pe care o au gesturile, abulia și năuceala fetei rîvnite de băieți, intuitivă, dar lipsită încă de instrumentele cu care să decodeze intențiile celor mari. În haloul zăpăcelii și al efortului de a înțelege, ea calcă, emoțional, pe nisipuri mișcătoare, devenind obiect ușor de manipulat. În colțul celălalt al ringului afectiv, Valentin Terente (Unchiul Peck), ponderat în mijloace și extrem de credibil, conferă personajului adîncime, adevăr și necesara doză de ambiguitate. Un unchi bun și tandru, ocrotitor, victimă, cel puțin în aceeași măsură a pasiunii, ca și fata.

Cum să nu aibă impact un spectacol despre universul puberal, perioada cu cele mai adînci urme din întreaga existenţă? „Cum am învățat să conduc" se imprimă, pe alocuri, direct în carne vie.