Daţi convenţia la smotoceală!

Ați auzit de nenumărate ori că nu există postmodernism în teatru? Dați fuga la Pyramus & Thisbe 4 You de la Teatrul Odeon să vă convingeți că lucrurile stau fix pe dos. O să asistați acolo la toate giumbușlucurile postmoderne. În cap de listă stau combinarea și recombinarea structurilor, motivelor și clișeelor pornind chiar de la text. Scena meseriașilor din Visul unei nopți de vară, spuma comediei la Shakespeare, combinată în patru variante și reluată în patru interpretări diferite. Actoricești și regizorale. Textul e aproximativ același. Modificările sunt contextuale și țin de imensa abilitate și ușurință lingvistică a traducătorului Andrei Marinescu.

Să recunoaștem că de patru ori e cam mult și cam redundant, oricît de deprinși am fi cu serializarea, începînd de la Andy Warhol încoace. Și oricît ar fi convenția de asumată din capul locului. Aceasta e torsionată, elongată, eliberată și răsucită în toate direcțiile astfel încît din ea să decurgă toată substanța dramatică. Distanțarea față de convenție, punerea sa sub lentilă nanometrică, teoretizarea ei și a limbajului critic generează constant comic. Mai ales a doua scenă, cu studenții de la Teatru, care se pregătesc să joace, e de-a dreptul efervescentă. Cît ai zice pește, trec sub lupă ilariantă metatext, revoluții în teatru, ifose de creator, stiluri actoricești, modalități regizorale și limbaj critic. Aici să te ții: cum se aud comentariile criticilor în urechile creatorilor... zdrobitor, nu alta: „Gutman: când seducţia spectacolului dispare la nivelul interceptării vizuale, filtrele senzoriale devin, cum să zic, e luminos ca o zi de varǎ. Corpul imperceptibil, care scapă captării într-o reprezentare tangibilă, activează modul în care percepem şi ne autopercepem...". Ca să nu mai spunem cît e de găunos! Iar învîrtirea postmodernă a tuturor referințelor face toți banii. Stilul energetic, cu sînge, injecții, multă mișcare („Fundoianu: O facem cu muci, cu lacrimă la final. Dacă e nevoie m-arunc pe jos, o facem cu urlete, cu nebunii...") și video, cum e azi la modă, ține capul de afiș al parodiei din a doua scenă. Aici excelează Marius Damian și Mihai Smarandache, celui de-al doilea fiindu-i necesară doar o clipă pentru a se smulge din comic și a intra în curată tragedie. Nici elementul psihedelic nu lipsește, cu Gabriel Pintilei, Luna, care murmură curat sunete de meditație. Aluzia la jocul pe muchea obscenității, cu zidul (Ana Maria Moldovan) smotocit erotic în fel și chip și cu Rodica Mandache frecîndu-și lubric sînii (delicioasă oricare intervenție a actriței în orice moment ar apărea!), nu poate decît să întărească distracția. Plus acel guru al înțelepciunii teatrale, Ionel Mihăilescu, pur și simplu adorabil, cu mustăcioară telenovelistă și seriozitatea unui atotștiutor în teatru, care le distribuie studenților textul pe CD. De altfel, această „discuție teoretică" e anunțată de replica lui Pyramus din prima scenă, „...Iureș. Lacrimi or să curgă", în interpretarea Oanei Ștefănescu, într-o altă partitură savuroasă, de femeie puternică, hipermasculinizată, „cu doi bostănei".

Structura dramatică cere uneori un narator ca să sudeze scenele? Iată că avem și narator în persoana lui Mircea Constantinescu. Political correctness cere reprezentativitate pentru toate categoriile și minoritățile? Avem și variantă interetnică cu Pavel Bartoș, spumos în rol de ungur vesel, dinamic, care a învățat deja textul și vine cîntînd la muncă, și ceilalți, moldoveni ce se tîrăsc dormitînd afară de prin cotloane. Dar mai avem și nunta unui cuplu gay (Marius Damian și Mihai Smarandache) cu o ingenuitate de cristal. Căci schema răsucirilor și recombinărilor în interiorul structurilor dramatice presupune o reprezentare clasică (interpretată mai întîi, legat și ghiduș, numai de actrițe conduse de personajul Dorinei Lazăr) în fața unor spectatori contemporani, apoi o montare modernă în fața unui public de epocă shakespeareană, după cum o arată costumele.

Cum se duce de rîpă metatext, convenție, plus discuția în jurul ei? Prin ultima parte, în care celebra scenă a meseriașilor din Visul unei nopți de vară e jucată chiar de meseriași, respectiv de echipa tehnică a spectacolului. Convenția se rupe, reprezentația e pe terminate, iluzia dramatică se scîlciază, ne apropiem de realitate. Acum e clar că spaţiul conceput de Cosmin Ardeleanu e doar o fîșiuță înghesuită spre public, cu o coloană lungă de scaune în mijloc, pe care probabil au asistat la această scenă, în istoria teatrului, din 1595 pînă acum, milioane de spectatori.

Restul... e joacă de-a teatrul!