Daţi-ne imagini care să dureze!: TIFF 2010 - Ziua a patra

Primul experiment: o coloană sonoră pentru Andy Warhol

Printre gesturile geniale ale lui Andy Warhol, teatralizarea rock’n’roll-ul e printre cele mai puţin cunoscute. Ca impresar pentru The Velvet Underground, Warhol are ideea de a proiecta peste trupa lui Lou Reed şi John Cale imagini. În contururi nedesluşite, interpretul de rock e aproape absent de pe scenă; în schimb, ceea ce percepe publicul odată cu evaporarea trupei e combinaţia între muzică şi imagine. Screen test-urile rămase de la el, filme de câteva minute care înlocuiesc clasica fotografie pe care o putea face artistul modelului, pentru a-i putea picta mai târziu portretul, sunt la fel de teatrale ca show-urile Velvet Underground. Peste figurile boemei din New York (şi nu numai, în cele mai mult de 400 de filme rămase apar printre altele Bob Dylan, Salvador Dali, Lou Reed, Dennis Hopper ş.a.), Warhol suprapune adeseori imagini; peste figura Annei Buchanan, de pildă, e adăugată imaginea unei pelicule de apă în care se reflectă norii. Cu alte ocazii, imaginea e accelerată, multiplicată, încetinită, derulată înapoi, adică toate trucurile la care te-ai aştepta de la Warhol. În special multiplicarea imaginilor îl intereseză pe Warhol; privind imaginile cu Baby Jane Holzer periindu-şi dinţii, care se multiplică necontrolat, simţi un ciudat vertij. Într-un fel, acesta e infernul imaginii - copie după copie după copie, din ce în ce mai greu de văzut şi de înţeles în raport cu originalul. Cu toate acestea, privite dintr-o perspectivă mai puţin critică, aceste scurte videoclipuri sunt şi ludice, au mult de-a face cu transpunerea în cinematografie a artei colajului şi, oricât de discutabil şi preţios ar fi cineastul Warhol, nu poţi să nu vezi experimentele lui ca o formă interesantă de joacă cu cinematografia, în care tăierea şi inserarea imaginilor joacă un rol crucial. Mai ales dacă, inversând ceea ce făcea Warhol, proiectezi muzică peste imagini, aşa cum au făcut-o doi muzicieni americani, Dean Wareham şi Britta Phillips sau, într-un experiment ce transgresează genurile, la Cluj Lucian Ban, Mat Maneri, Silent Strike şi Dan Băsu. Ciudatul cvartet - un pian, o vioară şi două laptopuri - a funcţionat excelent în faţa imaginilor lui Warhol, începând cu tempo-uri lente, meditative, pentru a ajunge, la screen test-ul care o are protagonistă pe Baby Jane Holzer, la o adevărată frenezie electronică. Dacă s-ar putea ca în mod normal să nu poţi să asculţi un album întreg de improvizaţii à la Mat Maneri, politeţea ciudată sau straniul protocol secret stabilit între cei patru a făcut ca fiecare să contribuie minimal la soundtrack, fără exces de efecte sau beaturi de o parte sau pregnanţă a vreunui instrument de cealaltă. În timpul proiecţiei, era imposibil să nu observi cât de potrivit e Warhol pentru epoca muzicii electronice, mai ales a celei recente, cu estetica ei „cut and paste”; imaginile repetitive îşi găseau corespondentul perfect în ambalajul sonor confecţionat de cei patru. Puriştii au într-adevăr de ce să se teamă: muzica adecvată adăugată videoclipurilor lui Warhol le acoperă aproape în întregime.

Screen test de Andy Warhol

Al doilea experiment: o dramă sub forma unui colaj

Poveste anodină e probabil primul film pretenţios al competiţiei. Cineva ar trebui să avertizeze regizorii odată pentru totdeauna să nu mai iasă înaintea proiecţiei şi să insiste că filmul lor e construit pe mai multe planuri de semnificaţie. Cine nu înţelege că un film poate avea mai mult decât un sens (propriu) probabil a consumat numai desene animate în ultimii ani. Când un regizor îţi explică dinainte (câteodată, şi după) ce a vrut să spună, în afara situaţiilor în care e acuzat de fascism sau alte bazaconii, ca spectator, îl simţi nesigur: nu va fi reuşit să transpună tot ce avea de spus pe ecran. Audienţele şi criticii se pun în gardă când văd un regizor nesigur că se va înţelege tot ce spus. S-ar putea, într-adevăr, să nu înţelegi ca spectator un film din cealaltă parte a lumii. Dacă acest film are ca subiect înainte de toate mundanul, viaţa cotidiană, cu siguranţă că o să ignori o sumedenie de detalii despre contextul filmului. Îmi amintesc reacţia la un film de la TIFF-ul de anul trecut, Despre Elly, în regia iranianului Asghar Farhadi: chiar dacă acţiunea filmului era uşor de înţeles, nu prea aveai de unde să pricepi faptul că filmul are ca protagonişti membri ai clasei de mijloc iraniene, lucru destul de important dacă judecai problemele etice pe care le punea filmul. Dar asta nu înseamnă să nu înţelegi filmul, pentru că un film e mai mult decât suma aluziilor şi a chestiunilor implicite. La fel şi în cazul Poveştii anodine: e posibil să nu înţelegi chestiunile de subtext, dar la urma urmei nu chestiunile de subtext pot fi incriminate aici. Problema e că Anocha Suwichakornpong face un film destul de hibrid. Competiţia nu adus lipsă până acum de acest fel de filme, dar Poveste anodină nu e un amestec de comic şi tragic, cum e Invers, ci un amestec de film de ficţiune şi eseu. Între cele două registre diferite, tăietura e brutală: de la un film realist, fără muzică, o înregistrare a vieţii plină de amărăciuni a unui tânăr ajuns invalid, se trece brusc la nivel cosmic, la simularea unei explozii stelare, la montaje de imagini simbolice şi, ca lovitură de graţie, la o naştere filmată pe viu ca final. Am citit o recenzie în care apărea, asociat cu Poveste anodină, numele lui Kubrick. Nu cred. Problema e că Anocha Suwichakornpong ţine să filmeze metafore. Materialul acesta aparţine clar de roman mai mult decât de film: îmi şi închipui un Michel Houellebecq care opreşte suferinţele invalidului pentru a descrie, sec şi ştiinţific, apariţia unei supernove. Nu îmi pot închipui însă cum acest film foarte simplu, aparent fără acţiune, ar putea suporta atâta misticism, atâtea aluzii cosmice, fără să-şi sufoce subiectul. E, la urma urmei, o poveste cotidiană: cum ar putea cotidianul să încapă asemenea proporţii la scara universului?

Poveste anodină, regia Anocha Suwichakornpong

Energie spaniolă: o comedie în patru paşi

Graşii (Gordos) e un film despre excese şi plin de excese la rândul lui: în primul rând, prea lung, ambiţios, întrucât urmăreşte în paralel mai multe personaje, legate prin faptul că participă la un grup de terapie pentru a-şi lămuri problemele legate de obezitate, cu poveşti scăpate parcă de sub control (ceea ce nu e rău deloc, pentru o comedie spaniolă), dar, la momentul adevărului, amestecate cu replici excesiv de liricizate (la un moment dat, o ea spune „Simt că s-a frânt ceva în interiorul meu. Ca un vid uriaş pe care nu voi reuşi să-l umplu niciodată”, etc. etc.). Regizorul Daniel Sanchez Arevalo pare foarte decis să nu ia nimic în serios şi aruncă în amestec o sumă de elemente pe care le tratează cu nonşalanţă supremă: în afară de obezitate, intră aici printre altele religia, sexul, hetero- şi homosexual şi societatea-supermarket. În treacăt, regizorul glumeşte şi pe seama primului film pe care l-a regizat, apreciatul Albastru închis aproape negru. Dar sentimentul de farsă e omniprezent: rând pe rând, toate semnele se schimbă, valorile se inversează, greutatea protagoniştilor creşte şi scade, iar în final conflictele îi lasă pe protagonişti acolo de unde îi preluase la început. Cu adaosul că, sub formă e farsă, Graşii e un film inventiv, cu (prea) multe replici, de parcă scenariul a avut grijă ca toată lumea să discute cu toată lumea, dar excelent vizual, colorat şi filmat cu o energie care aproape te oboseşte.

Graşii, regia Daniel Sanchez Arevalo

Şi un experiment recuperat: minunatele excese ale lui Clouzot

Infernul lui Henri-Georges Clouzot e un documentar despre un mare eşec: un film minunat vizual, regizat de Henri-Georges Clouzot, care nu a ajuns niciodată la o formă finală, dar din care au rămas o mulţime de experimente vizuale din care aproape că poţi asambla un (alt) film în sine. Povestea lui ar putea să fie familiară celor care au auzit de dezastruosul Heaven’s Gate al lui Michael Cimino, filmul care se presupune că a încheiat mitica şi prolifica perioadă a anilor 70 în cinematografia hollywoodiană; de altfel, parcursul filmărilor la Heaven’s Gate e documentată excelent de un documentar, Final Cut: The Making and Unmaking of Heaven's Gate, disponibil aici (www.youtube.com/watch?v=hdcRiPLp4oU). Metropolis s-a aflat şi el într-o ipostază similară: a trecut cu foarte mult peste buget şi aproape şi-a falimentat producătorii după eşecul de public din 1927. Infernul iese totuşi în evidenţă prin aerul uneori revolut, alteori de-a dreptul avangardist pe care îl au secvenţele lui. Încercând să descrie, să facă simţit psihicul unui bărbat gelos, Clouzot a apelat la unii dintre cei mai buni directori de imagine ai vremii. Au rezultat secvenţe care, pe lângă faptul că parcă au înscrise pe ele „anii 60”, seamănă foarte mult cu un alt film, realizat în Statele Unite, minunatul Seconds al lui John Frankenheimer (1966), care în generic şi, apoi, în toată reprezentarea pe care o dă paranoiei, pare inspirat direct din imaginile pierdute ale lui Clouzot. În plus, portetul lui Henri-Georges Clouzot, aşa cum reiese din interviurile luate echipei de filmare de atunci (printre ei, un acum faimos Costa-Gavras) merită luat în considerare; fără să vrea, Clouzot e la data filmărilor protagonistul unei tragedii în care sunt amestecate în proporţii diferite ambiţie, orgoliu, lipsă de măsură şi încredere în film ca imagine pură. Un film excelent, care merită văzut la dublu, acompaniat de Truffaut şi Godard, pentru a putea surprinde cele mai semnificative două feţe ale cinematografiei franceze din anii 60.

Infernul lui Henri-Georges Clouzot, regia Serge Bromberg & Ruxandra Medrea