Dante şi-a noastră naţiune/Se împacă de minune sau Florenţa sunt eu

Foto: Nicu Cherciu

Într-una dintre acele seri care se dovedeşte până la urmă a nu fi ca toate celelalte, Sandu cel Viteaz şi-a luat Dragoşul şi Ada şi a pus de-un party suprarealist pe acordurile orchestrei Gellu-Jules. Invitaţi au mai fost: Ionuţ, Cristian, Ramona, Adrian, Cătălin, Romina, Irina, Patricia, Anca, Miron, Angelica. S-au cheltuit: scaune (maxim admis), cămăşi (număr asupra căruia nu cutez să-mi arunc gândul), becuri stradale (ohoho), uşă înaltă rotativă cu vitraliu model „Izgonirea din Rai” (una bucată). Dacă vă întrebaţi cine-i Sandu, cine-i Ada, eu am să vă răspund „Sandu-i Dragoş, Ada-i Sandu!”

Acum, că am restabilit (dez)echilibrul de forţe şi că am reeditat, pe cât se poate, atmosfera din Sala Mare a Naţionalului clujean din seara cu pricina, mărturisesc că nu vorbesc, totuşi, despre o petrecere oarecare, ci despre noul spectacol al lui Alexandru Dabija, Florenţa sunt eu, după un text de Gellu Naum şi Jules Perahim. „Scris la patru mâini” pe la sfârşitul deceniului şase al secolului trecut, jucăuşul text al Florenţei… iese din aceeaşi frumoas㠄întâlnire inopinată, pe masă de disecţie, a unei umbrele şi a unei maşini de cusut”, adică dintr-o minte de scriitor uns cu alifiile cele mai bune ale suprarealismului şi un pictor de aceeaşi factură, dar purtat, într-o anumită perioadă a vieţii lui, prin saloanele moscovite şi revenit cu trese prin sălile de consiliu bucureştene, întru propăşirea în rândurile fiilor patriei a unei mentalităţi progresiste, braţ la braţ cu prietena sa, Anuţa. Pauker Anuţa.

În sistemul stabilit de Florenţa sunt eu, identitatea se pierde (Cine e Amalia? Cine e Consuelo? Cine e „cânele”? Păi cum…? Consuelo e „cânele”, Cezar e Amalia, Consuelo e Cezar), timpul nu mai are relevanţă (paşoptistul Cezar Bolliac şi maestrul Dante îşi împart scena fără vreo aparentă problemă de conştiinţă), totul funcţionează după mecanisme onirice, absurde, în urma cărora nu rămâne decât eternul masculin/feminin. Adică bărbatul care geme în genunchi şi se scutură de plâns la auzul unor stupide ode aduse patriei, femeia care mestecă în tocăniţă şi cântă privighetoriceşte şi minunata întâlnire dintre ei, pentru care fiecare e gata să moară, fie şi prin auto-spintecare. Jocul dintre ei e ciclic, într-o eternă reîntoarcere şi dărâmă drapele, inimi, imnuri, idei, patriotisme, românisme, într-o excelentă arheologie a demitizării pusă la cale de Alexandru Dabija, cu umor bine ţintit pentru toate minţile, mai avide de subtilităţi sau mai fără chef de intelighenţisme. Nealimentat de un fir narativ bine stabilit, textul îi permite regizorului să intre într-un joc al variaţiunilor pe aceeaşi temă care îi iese de minune şi care smulge de fiecare dată hohote de râs sau „uau”-uri cât decorul lui Dragoş Buhagiar (Dabija şi-a arătat, de altfel, magia într-un astfel de exerciţiu al variaţiunilor şi în Pyramus & Thysbe 4 You).

Cu scaune nenumărate, cu un Dante (Cristian Grosu) costumat ca la carte care se plimbă de pe unul pe altul recitându-şi Infernul, cu un perete translucid care desparte, uneori, spaţiul scenei de sala de teatru reconstituită în spate (de unde regizorul şi scenograful, curioşi şi ei, privesc piesa şi o trăiesc ca nimeni alţii – imagine a simetriei, a faptului că trăim aici sau dincolo de scenă, că fluctuăm între a fi actori şi spectatori), cu o cortină de cămăşi care coboară înspre perplexitatea spectatorilor, Buhagiar reuşeşte din nou să facă o treabă minunată, păstrând, în fond, chiar şi la o scară mare, o marcă a unei simplităţi bine gândite, pe care putem de obicei s-o recunoaştem în munca lui. Cealaltă latură a triunghiului din care s-a născut spectacolul, Ada Milea, realizează, în stilu-i caracteristic, o serie de songuri ludic-suprarealiste care le vin de minune actorilor (pe care, sincer, nu i-am mai văzut într-o asemenea coeziune şi forţă de ceva vreme). Întâlnirea dintre autorii textului se reeditează la nivelul realizatorilor spectacolului: se întrevede, între trei dintre cei mai bine cotaţi oameni ai teatrului românesc pe domeniile lor specifice, o complementaritate de însemnat în calendare şi, mai ales, în cele ale stagiunilor viitoare. Împreună cu o echipă parcă ciupită întru trezire a Teatrului Naţional din Cluj, ei creează un lucru minunat, un spectacol complet, după care nu-ţi vine decât să mai vrei şi să mai zici doar  „Sandule, ia-ţi DragoşAda şi umblă”!

Florenţa sunt eu, de Gellu Naum şi Jules Perahim

Regia: Alexandru Dabija

Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica: Ada Milea
Mişcarea scenică: Florin Fieroiu

Distribuţia: Irina Wintze, Ramona Dumitrean, Romina Merei, Anca Hanu, Angelica Nicoară, Patricia Boaru, Ionuţ Caras, Cătălin Herlo, Adrian Cucu, Cristian Grosu, Radu Lărgeanu, Cătălin Codreanu, Cristian Rigman, Silvius Iorga, Miron Maxim.

Teatrul Naţional Cluj

(material publicat pe 30 iunie 2011. Spectacolul Florenţa sunt eu a fost prezentat publicului şi în cadrul „Întâlnirilor Gellu Naum”, pe data de 8 octombrie)