Banner sub header stanga

Banner sub header dreapta

Home » Teatru » Cronici » Dadașamani cu ceapă (DADA Trans iT, Art Club)

Dadașamani cu ceapă (DADA Trans iT, Art Club)

de: Paul BocaNr. 168 15 Decembrie 2012

A-nceput de ieri să cadă/Câte-un „da”/Şi n-a mai stat/Dada s-a cam răzbunat/Pe noi toţi,/Ce stăm grămadă/În căcat. Sau: „Teatrul dada. Dacă tot rămâne atașat de imitația romantică a vieții, de o ficțiune ilogică, să-i dăm toată vigoarea naturală de la care trebuie să fi început – să-l lăsăm să fie amuzament și poezie.” Sau: „Începuturile Dada nu sunt începuturile artei, ci ale dezgustului”. Sau: bustul lui Stalin vomită cu sârg și se sărută, în interludii, cu statueta unui Marx efeminat, purtând pe cap ce-a mai rămas din drapelul comunist, adicătelea o maramă roșie, femeiască. Sau: doi actori recitând simultan baliverne, de la înălțimea unor piedestaluri conferitoare de maximă importanță, într-o limbă neștiută ce se rupe în cuvinte și nume definitorii pentru epoca pe care o umplem fără să știm de ce. Sau: aceiași doi actori, îmbrăcați în costume populare românești, punând de-o sârbă înflăcărata în jurul unui negru inert, undeva, într-o cameră de duș comunistoidă. Peste toate, ceapă, foarfeci, cuvinte alandala, ode și imnuri, peruci țiclam și flori de plastic. Și noi rânjind.

Dadașamani cu ceapă (DADA Trans iT, Art Club)

În Zürich-ul anului 1919, un spectacol dada reușit era considerat cel care stârnea animalitatea din spectatori. Nu aplauze și urale, nu discuții intelectuale postume la un pahar de rose, nu discursuri pilite despre esența și scopul teatrului. Atmosfera creată de multe reprezentații era una de birt gata-gata să se dărâme peste lăutarii morți de mâna bețivilor trecuți brusc de la momentele lacrimogene de după al cinșpelea pahar la violența extremă. Într-una dintre seri, Walter Sterner a intrat pe scenă îmbrăcat în mire, purtând după el un manechin de croitorie fără cap. După ce i-a oferit manechinului înspre adulmecare florile artificiale pe care le purta la piept, a așezat buchetul la picioarele partenerului decapitat de scenă. Apoi, a început să citească, așezat pe un scaun, cu spatele la public, din manifestul său, Disoluția finală. Tensiunea din public a crescut atât de mult, încât vocea lui Sterner a devenit de neauzit printre urlete, mugete înfiorate și mieunături distrate ale celorlalți adepți Dada. Într-un moment de liniște relativă, vocea scriitorului s-a făcut ascultată: „Până la urmă, Napoleon a fost un bădăran mare și puternic”. A fost picătura care-a umplut paharul (deși Napoleon n-avea nici măcar cea mai mică legătură cu scena, nici măcar nu era simpatizat în mod deosebit de cei din sală). Cert e că, în momentele imediat următoare, scaunul, manechinul și buchetul de flori ale lui Sterner erau zdrobite pe publicul furibund, în timp ce artistul era fugărit prin clădire de o gloată de bestii cu ochii injectați de mânie. Reacția lui Tristan Tzara, aflat și el, desigur, printre spectatori: satisfacție nemărginită. „Cretinizarea” tuturor celor prezenți fusese atinsă: „Publicul era hipnotizat. Dada a reușit să stabilească un circuit în inconștientul absolut ale audienței, care a uitat de educație, prejudecăți, a experimentat comoția NOULUI. Victorie finală pentru Dada.”

André Breton spunea încă de prin anii `30 că durerea cea mai mare a epocii e că nu se mai poate crea niciun scandal ca lumea. Ei, de atunci au mai trecut niște ani sănătoși peste Dada, peste suprarealism, peste toată acea efervescență maniacală a anilor interbelici. Cu atât mai mult, astăzi, Dada e percepută mai degrabă ca un sirop dulceag-narcotic de servit la ceas de seară de către moftangiii care vor să dea impresia că au niscaiva doage lipsă. Vremuri de pace în care ne-am obișnuit să putrezim în zemurile fetide ale micului joc intelectual. Dada nu mai e revoltă, nu mai e căutarea stelei dansatoare prin haos, ci s-a redus, ideatic, la stadiul minimal al exercițiului care implică un articol de ziar, un foarfece și o pălărie. Adunările Dada nu mai sunt sălbatice, anarhice, (auto)devoratoare, ci prinse în chingile ludismului minor. E motivul pentru care am găsit în  spectacolul gândit de Aristița Albăcan, împreună cu actorii Ionuț Caras și Cristi Grosu, DADA Trans iT, capătul de frânghie Dada a cărui lipsă o simțeam. Devoalare. Improvizație. Anarhie. Joc. Poezie. Revoltă. DADA Trans iT are în el întreaga esență a mișcării și nu alege să o țină ascunsă în coconul artistic al scenei mari. E un teatru care, dincolo de aspectul său care vine să vorbească, mai degrabă, despre o lecție ludică de Dada pentru ochișorii micuți), își ia angajamente sociale și estetice clare, chiar dacă revolta nu mai e una împotriva războiului și a ororilor sale, ci una împotriva absurdului consumerist și a ierarhiilor politico-economice globale actuale, chiar și în condițiile în care spectacolul e bazat pe texte scrise − într-o altă epocă, desigur − de Tristan Tzara sau Hugo Ball. Totuși, DADA Trans iT e, mai cu seamă, o endoscopie atentă a mișcării decât o manifestare propriu-zisă a ei, trecând, etapizat, prin toate exercițiile specifice dadaismului: articolul de ziar și foarfecele, obiectele fără nicio însemnătate pragmatică, improvizația, jocul, recitarea simultană, cadența liturgică a vocii, imaginile voit deranjante pentru public, dispariția celui al patrulea perete teatral, obligând publicul la angajare, la asumarea de riscuri, la co-auctorialitate.

Se spune că actorul Dada joacă pentru el însuși (și se joacă pe el însuși), pentru a accede la acea imixtiune specifică, la „complexul magic de imagini” care, în nonsensul lor, creează căi de acces către lucrurile cu adevărat esențiale. Sigur, lucrul rămâne oarecum valabil și aici (scena de un umor dement cu „Caras linge știuca” e extrem de grăitoare în acest sens), însă cei doi actori – buni rău amândoi, iertată-mi fie directețea, dar mă văd obligat s-o spun de fiecare dată când îi văd, indiferent că e vorba de scena mare sau, acum, de spațiul minuscul al Art Club-ului) − reușesc, în acest context, să gliseze și pe o altă direcție, care devine aici o componentă importantă: aceea de spectacol cu valențe aproape educaționale, care nu vrea atât să deranjeze, să oblige publicul să-și atingă transa hipnotică prin exercițiul unui imagistici nevrotice, ci să-l învețe Dada. Dada pentru viață, Dada pentru luciditatea din mijlocul haosului, Dada pentru revolta salvatoare prin râs, Dada – terapeutică pentru inerție și putreziciune morală. A se lua cum se preferă: bătrâni șamani Dada meniți să ne scoată din ataraxie prin învățare sau unicorni dezlănțuiți care vomită cocaină pentru prezidenți, ca și pentru ei înșiși, în galopul lor sălbatic printre imagini și sunete. Oricum ar fi cu lecția și cu trăirea propriu-zisă, o vorbă de duh dă bine întotdeauna: „Dada a murit! Trăiască Dada!”. Căluțul din lemn a reînceput să se legene-a bine. Poartă-n spinare multă ceapă, un covor roșu, un pește care nu e știucă și câteva zeci de tineri care-au râs pân-au înțeles. 

 

Bonus.

 

regia: Aristița Albăcan
filmul și animația: Toma Albăcan

cu: Cristian Grosu, Ionuț Caras

Teaser DADA Trans iT from Toma Albacan on Vimeo.

Nume/Prenume:
Email (rămâne ascuns):
Comentariu:
Cod de securitate:
Premiere teatru
SUSȚINEM

CONCURS

CONCURS

CONCURS

CONCURS

CONCURS

CONCURS

CONCURS

CONCURS

CONCURS

ABONARE NEWSLETTER

Banner sub newsletter

Banner sub newsletter

Banner sub newsletter