Cutele sulfuroase ale nebuniei

foto: NICU CHERCIU

Excelentă ideea Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj de a prezenta publicului textul lui Sarah Kane, „Psihoză 4.48”, în două montări diferite, una semnată de Mihai Măniuțiu, cealaltă de Răzvan Mureșan. Și cu atît mai salutară invitația ambelor spectacole în Festivalul Național de Teatru.

Plin de directețe, spectacolul lui Răzvan Mureșan se joacă în decor neschimbat. Pe fundalul-ecran lumina albă, metalic-obositoare, scurtcircuitează ochiul ori de cîte ori își schimbă intensitatea. Pereții albi blochează personajul nevrotic într-un spaţiu îngust străbătut de bîzîitul permanent din capul său. Sub obsesivul minutaj 4.48 mintea tulburată numără inconștient secundele pînă la sinucidere. Tehnicile minimalist-subtile dau formă gîndurilor obsesive, rotirii în cerc a minții și traduc, chiar înainte de prima replică, depășirea limitei de suportabilitate din suferința psihică a nevroticei.

De prisos să amintesc cît de limpede și puternic e textul lui Sarah Kane. Tot ce trebuie să facă un regizor e să nu-i diminueze forța prin ornamente stilistice inutile. Spectatorii din FNT au fost recunoscători primei variante, cea a lui Răzvan Mureșan, care le-a luminat realist drama, și astfel au putut urmări producția lui Mihai Măniuțiu despovărați de chinuitoarea încercare de a desluși, printre atîtea personaje, ițele poveștii.

Poezia brutală a textului interpretat de actrița Patricia Boaru e dublată de sfîșiere permanentă, revoltă conținută și încercarea continuă a intelectualei de a-și controla devierea, de o păstra sub observație. Apariția sa cu pieptul strîns înfășurat, colorat de pete sîngerii, devoalează tendința halucinantă de a se pedepsi automutilîndu-se, de a-și struni anxietatea tăind în propriul corp. Cu ținută masculinizată și prezență frustă, departe de autocompătimire sau de mijloacele obișnuite, teatrale, de a exprima nevroza, Patricia Boaru trece prin multiple registre. Disperarea personajului e implicită, nu ostentată iar efectul cu atît mai puternic.

Pentru orice regizor pariul de a lucra un monolog care include mai multe monoloage e unul cu miză consistentă, dar dificilă. Riscul stă în potențarea poeziei prin incantarea deloc percutantă, în alunecarea pe panta recitării și a rostirii ca la teatru, unde inevitabil directețea se diluează. Răzvan Mureșan a înlăturat în bună măsură această tentație decupînd toate momentele și conducînd actrița de fiecare dată spre un alt registru: revoltată, dansatoare, solistă de muzică rock. Fiecare monolog devine astfel un show în sine, separat de celelalte iar cufundarea în hăurile bolii mintale iese la lumină din ce în ce mai tulburător. Suferința pare să se atenueze doar în pasajele interacțiunii cu supraveghetorul/călăul/salvatorul, adică cea asupra căreia se transferă toată speranța de ameliorare: cadrul medical. În asemenea clipe introspecția se întrerupe pentru a lăsa loc dialogului care derulează cîte o poveste minimală. Tensiunea clocotește și datorită actriței Ileana Negru mai ales în scena atît de emoționantă în care bolnava îi imploră afecțiunea. Sensibilă, umană și înțelegătoare sub masca glacial-medicală, doctorița îi va mărturisi că o place, dar că „igiena” profesională nu îi permite să se împrietenească cu pacienta. Ultima punte către real se surpă. Rămîne doar bruiajul bîzîit din interior. Alunecarea către vuietul de necontrolat cîștigă întregul teren al minții bolnave prin supape teatrale bine dozate. Hotărît, „Psihoză 4.48”, în regia lui Răzvan Mureșan, face parte dintre spectacolele pe care l-aș revedea.