Cum se zice la Teatrul Naţional Iaşi

Cum se zice

de Roberto Mazzucco

traducerea: Florian Potra

Distribuţia:

Doru Aftanasiu

Livia Iorga

Horia Veriveş

Antonella Cornici

Regia:Ovidiu Lazăr

Scenografia: Axenti Marfa

Coregrafia: Cornel Tătaru

O telenovelă futuristă pe ritmuri de tango

Deşi iritantă(şi iritabilă!),telenovela a ajuns astăzi să înlocuiască melodrama: iubiri adulterine, crime pasionale, trăiri răvăşitoare, etc. Un amalgam năucitor de stări pe care actorii, în textul lui Mazzucco, trebuie să-l joace având ca text doar didascaliile(adică nelipsitele şi obişnuitele indicaţii dintre paranteze). E o provocare ce pune în discuţie un insolit concept de teatralitate care „ rimează” persistent cu Manifestele futuriste ale lui Marinetti. Ele vorbesc stăruitor despre nevoia de a te adresa unui public sufocat de mediocritate care trăieşte într-o lume „ fragmentată, cinică, musculoasă”. De fapt, o lume ca a noastră.
Spectacolul pare a fi teatru în teatru, dar, într-un plan secund mai mult sau mai puţin evident, este despre teatru. Aşa cum cred eu că se face acum, aici, astăzi, la noi. Grotesc şi patetic, sincer şi uneori profund, cu inflexiuni desuete, cu tresăriri de modernism autentic, dar viu şi palpitant.
De ce tango? Pentru că este un soi de erotism pe verticală. Atunci când cuvintele nu mai pot exprima preaplinul interior, ele irup în acest dans care suplineşte convingător senzualitatea ardentă.
Deşi mereu aceeaşi, reprezentaţia va fi mereu alta. Emoţional. Pentru că, de fapt, secret şi discret, este un elogiu adus omului de teatru. Laconic şi oarecum concret.
Livia. Toni. Doru. Horia. Marusea. Cornel. Echipa tehnică. Atelierele. Respiraţii izolate, speriate, nedumerite, care, încet-încet şi gând la gând, au ajuns să insufle viaţă unei ore de Teatru. Pe care mi-o asum cu credinţa cehoviană că cineva are nevoie de ea.(Ovidiu Lazăr)