Cum mai stăm cu Eugène?

Rinocerii, de Eugène Ionesco

Regia: Claudiu Goga

Distribuţia: Constantin Puşcaşu, Teodor Corban, Silva Helena Schmidt, Puşa Darie, Anne Marie Chertic, Daniel Busuioc, Dumitru Năstruşnicu, Antonella  Cornici Maxim, Florin Mircea, Emil Coşeru, Adi Carauleanu, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Doina Deleanu, Horia Veriveş, Gelu Zaharia, Silvia Băleanu Popa; rinocerii: Oana Sandu, Irina Răduţu Codreanu, Brânduşa Aciobăniţei, Andreea Boboc, Liviu Manoliu, Constantin Avădanei, Horia Veriveş, Andrei Onofrei, George Cocoş, Alexandru Amarghioalei, Dragoş Călin, Florin Capră, Alin Popovici, Adrian Marele, Lucian Valacu, George Grădinariu; copiii: Bianca Maria Stan, Andreea Burdea, Tudor Burdea, Alexandru Plugaru.
Decorul: Ştefan Caragiu

Costumele: Lia Dogaru  

Muzica: Bobo Burlăcianu.

În 1960, la câteva luni după ce Eugène Ionesco publica Rinocerii sub formă de text dramatic (iniţial, creaţia ionesciană fusese publicată ca nuvelă, în 1957, avându-l ca singur personaj pe Béranger), piesa era pusă în scenă de celebrul Jean-Louis Barrault la Théâtre de l'Odéon din Paris. După numai două luni, Orson Welles realiza şi el, în stilu-i caracteristic, un spectacol după piesa lui Ionesco la Royal Court din Londra, avându-l pe Laurence Olivier în rolul principal. Au trecut 50 de ani de atunci, dar Béranger îşi respectă promisiunea făcută în ultimele lui cuvinte: „Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sunt ultimul om şi voi rămîne aşa pînă la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!”. Cu peste o mie de reprezentaţii în Germania, cu alte mii în zeci de ţări ale lumii, Rinocerii rămâne, încă, una dintre cele mai jucate piese scrise în ultimul secol. Béranger nu se dă încă bătut. Şi asta, poate, tocmai pentru că, în ciuda dispariţiei unui pericol real în lumea contemporană al vreunui fascism organizat de orice fel, „rinocerizarea” despre care ne vorbeşte Ionesco este, încă, extrem de actuală. Nu mai putem vorbi, desigur, despre moartea în marş a nazificării unei întregi ţări, dar putem vorbi despre dezumanizarea prin ultraspecializare, prin birocratizare sau prin tehnologizare. Rinocerii nu mai are forţa politică de la momentul primelor ei reprezentaţii, dar „rinocerizarea” rămâne mereu de actualitate, chiar dacă ea nu mai este acum una de tipul „hard” al celor la care Ionesco se referea în mod explicit atunci. Dezumanizarea rămâne dezumanizare chiar dacă înlocuim uniformele militare cu costumele de pe Wall Street.

Am văzut, la Teatrul Naţional din Iaşi, punerea în scenă a Rinocerilor a lui Claudiu Goga, cu aşteptări care mi-au fost confirmate: piesa rămâne una puternică, iar Béranger rămâne un simbol care mai are ceva de spus ori de câte ori apare pe scenă. Spectacolul lui Claudiu Goga este una dintre puţinele apariţii ale pieselor lui Ionesco în teatrul românesc profesionist al ultimilor ani. N-aş intra neapărat într-o discuţie despre motivele puţinelor şi evanescentelor puneri în scenă ale operelor ionesciene realizate în teatrele noastre în ultima vreme, dar e, totuşi, un subiect a cărui importanţă o simţi cu mult mai acut privind piesele care, totuşi, reuşesc să ia naştere. Ionesco te fură întotdeauna, fie şi în spectacole imperfecte, fie şi în simpla lui lectură. E vorba, poate, şi de un soi de patriotism care nu-şi vede lungul nasului, deşi, e clar pentru toată lumea, textele lui Eugène Ionesco sunt puternice prin ele însele, cu atât mai mult cu cât Rinocerii este una dintre cele mai convenţionale piese scrise de scriitor, una dintre piesele care poate fi gustată de un public ceva mai larg decât cel al Cântăreţei chele sau al Scaunelor, spre exemplu.

Vorbeam, ceva mai înainte, despre permanenţa fenomenului de „rinocerizare”. Aş fi fost dezamăgit să văd, în spectacolul lui Claudiu Goga, aşa cum ziceam, o pură înlocuire a timpului şi spaţiului în care se desfăşoară acţiunea (Rinocerii este, cred, singura piesă ionesciană legată de un timp şi un loc oarecum determinat). Aceasta ar fi fost, până la urmă, cea mai la îndemână abordare regizorală a piesei: un transfer al vestului european ros de pericolul nazismului într-o Românie a eternelor crize de toate felurile. Pariul lui Claudiu Goga, însă, este acela de a construi un univers scenic în care timpurile se întrepătrund, care poate fi universul lui „atunci” la fel de bine cum poate fi universul lui „acum”. A făcut acest lucru într-un mod care nu dă pentru niciun moment impresia de ostentativitate, deşi pe scenă se întâlnesc cărucioare de hypermarket şi băcănii specifice mijlocului de secol trecut, laptopuri şi patefoane, costume de atunci şi de acum. Remarcabilă este subtilitatea cu care Goga face trecerea dintre cele două lumi care, până la urmă, ajung să se îmbine perfect: rinocerii se manifestă şi acum la fel cum se manifestau atunci, ne spune regizorul. Nimic nu poate schimba marşul lor. Ei sunt veşnic egali cu ei înşişi, în acelaşi sens în care, în fondul ei primar, lumea nu se schimbă niciodată.

Textul lui Ionesco este respectat aproape cu sfinţenie de punerea în scenă a lui Claudiu Goga. Exceptând câteva mici modificări, el este lăsat liber, punerea în scenă de la Iaşi nepermiţându-şi mari extravaganţe pe seama lui. Spectacolul are foarte multă fluiditate şi, probabil, acesta este punctul în care Claudiu Goga ar trebui felicitat cel mai mult. Personajele, relaţiile dintre ele, schimbările de planuri ale acţiunii curg la modul cel mai natural, fără a da pentru vreun moment impresia vreunui salt sau vreunei forţări. Ieşind din sală, mă gândeam că spectacolul a suferit din pricina existenţei unor lungi timpi morţi, pentru a-mi da seama, mai apoi, că nu era vorba de altceva decât de o evoluţie naturală a piesei şi de dorinţa lui Claudiu Goga de a inisista pe obţinerea unui astfel de efect. Teatrul ionescian e egal cu sine însuşi, are o familiaritate aşezată în mijlocul absurdului, are cele mai uzuale acţiuni umane plasate în cele mai suprarealiste dintre decoruri şi situaţii. Nu are, însă, puncte culminante, sau, cel puţin, nu insistă foarte mult pe ele. Teatrul lui este unul linear, nu mai avem de-a face, ca la Beckett sau Adamov, cu o circularitate a textului. Tocmai aceasta este ideea pe care se mulează perfect spectacolul de la Iaşi. Construcţia piesei este una progresivă, fără salturi, care nu surprinde în desfăşurarea ei. Se creează expectative ale desfăşurării acţiunii, la fel cum spectatorului îi sunt servite indicii ale evoluţiei viitoare a personajelor şi a conflictelor dintre ele. Demnă de remarcat aici este, în primul rând, construcţia unui Béranger extrem de convingător în persoana lui Constantin Puşcaşu, un Béranger care va face parte din momente extrem de puternice ale piesei, cum sunt cele ale suferinţei lui legate de transformarea prietenului său, Jean (Teodor Corban), în rinocer sau cel al dialogului ultim cu Daisy (minunat interpretată de Silva Helena Schmidt). Constantin Puşcaşu reuşeşte să surprindă extrem de bine dualitatea lui Béranger, dualitatea personajului prins între slăbiciunile sale perfect umane, între suferinţele sale cauzate de pierderea tuturor apropiaţilor care cad pradă procesului de „rinocerizare” şi tăria de a continua, tăria de a mai crede în posibilitatea umanităţii de a învinge tăvălugul istoriei. Nu ştiu dacă e un citat sau nu, dar un prieten îmi spunea cândva: „Cu cât sunt mai apăsătoare, mai urâte, mai sinistre forţele care se năpustesc asupra lui, cu atât mai splendid şi mai măreţ se va ridica omul împotriva lor”. E catharsis-ul pe care îl oferă cât se poate de acut scena finală a spectacolului, în care Béranger, înconjurat de peste 30 de rinoceri (personajele capătă, rând pe rând, măşti ce par a fi de lut, fără ochi, cu câte două coarne de rinocer) îşi strigă, dărâmat, adeziunea la ideea de „umanitate”, deşi, aşa cum el însuşi spune, este „ultimul om”.

Excelent punctează şi Ştefan Caragiu la capitolul „decor”. El gândeşte punerea în scenă prin construcţia unui fel de imobil cu două etaje care conţine mai multe camere cu uşi rabatabile îndreptate înspre public. Prin ele, în funcţie de momentul spectacolului, putem vedea, à la Rear Window-ul lui Hitchcock, diversele acţiuni ale locatarilor, care devin toţi, la sfârşitul piesei, rinoceri: doi bătrâni citind şi nemaiaşteptând nimic de la viaţă, o petrecere disco, o băcănie, biroul de unde Papillon va supraveghea activitatea angajaţilor săi de jos. Chiar şi camera lui Jean, transformată, mai apoi, în cea a lui Béranger, este o platformă mobilă care iese din corpul imobilului şi permite mutarea acţiunii principale în chiar mijlocul scenei.

Cu problema timpului foarte bine gândită de Claudiu Goga, cu un Béranger extrem de convingător al lui Constantin Puşcaşu, cu un decor care contribuie din plin la conturarea universului ionescian, dar şi la funcţionalitatea punerii în scenă, Rinocerii Naţionalului ieşean au toate şansele să devină un reper în adaptările teatrului lui Ionesco de la noi. Un spectacol care, după mine, poate la fel de bine să placă sau să nu placă. Un spectacol care îşi va auzi multe laude din partea celor care cunosc şi iubesc opera lui Eugène Ionesco şi, poate, ceva mai puţine din partea celor care merg la teatru din pura voluptate a suspansului şi a show-ului teatral.