Culori fluide și ficțiune. Pink Floyd în roșu, Michele Mari

2011, ed. Polirom

Pornind de la materializarea numelui Pink Floyd sub forma a doi monștri siamezi care se ucid reciproc de mai multe ori pe parcursul textului, Michele Mari ne arată că dizolvarea trupei britanice de rock psihedelic era imposibil de evitat. Autorul construiește un text experimental în care confesiuni ale unor persoane reale sunt amestecate cu presupusele vorbe ale personajelor din cântecele pink floydiene, iar acest lucru dă o nuanță nouă scrierii, o face mai interesantă.

Biografii seci s-au tot scris, dar sentimentul pe care îl ai când citești, fragment după fragment, speculațiile și poveștile, uneori molipsitor de ireale, este că uiți să tratezi cartea ca pe o operă de ficțiune și tendința este să crezi absolut tot cu ingenuitatea copilului care ascultă basmele citite de mama lui.

Numitorul comun al tuturor acestor relatări este Syd Barrett, inițiatorul trupei Pink Floyd, dar și cel care renunță primul, fiind silit să se retragă din cauza unei boli psihice. În jurul lui, autorul va crea o teorie a conspirației, iar prin intermediul celor chemați să-și susțină punctul de vedere referitor la Syd și la viața sa, îi va construi acestuia o aură aproape mitică. Astfel, neagă dependența lui de droguri și motivează boala sa mentală ca fiind o formă de nebunie primită de la zei, o trăsătură artistică, el fiind acel Crazy Diamond despre care e vorba în piesa cu același nume.

Pink Floyd în roșu este un vis devenit realitate al fiecărui fan, deoarece microuniversul creat alimentează curiozitatea, dar și fantezia, dându-ţi senzația că descoperi lucruri noi, că afli niște adevăruri, că ești parte la o cercetare care scoate la iveală noi teorii. Chiar dacă, în subconștient, știi că este vorba de ficțiune, de imaginație pură, detaliile și speculațiile făcute de autor creează un folclor care este destul de coerent și coeziv încât să fie ușor de crezut. Acesta este și marele merit al cărții: te face să vrei ca acele povestiri despre un destin mistic să fie reale, despre ceilalți patru membri Pink Floyd care au exploatat creativitatea bietului om-legumă Syd, despre o formație care, la un moment dat, devine atât de puțin reală, încât îți dai seama că te-ai pierdut în universul fictiv.

Autorul nu trece niciodată de limitele ficțiunii, nu forțează o idee pentru a o integra teoriei sale mai largi despre un lucru. Echilibrul este cuvântul de bază al acestei biografii, naturalețea scrierii, vocile pe care le împrumută fiecărui personaj, și nu sunt puține, conturează stilul deosebit de clar și concis al autorului. Nu sunt excese nici la nivel stilistic, dar nici la nivel ideologic, iar acest lucru contribuie la forma curată pe care o primește romanul, în cele din urmă.