Articole

În mentalul colectiv, în uzul comun, în manuale și chiar,  adesea, în cîmpul teoretic specializat, fie el dedicat literaturii, fie el dedicat limbii, stăruie încă separația canonică a genurilor literare - liric, epic și dramatic - în funcție de dominanta  perspectivei auctoriale asupra discursului, pe axa subiectiv-obiectiv.

În sensul specializat, cu referire strictă la reprezentația teatrală, teatralitatea unui text (fie el cel strict literar, fie el cel al reprezentației - care e întregul văzut-auzit-interpretat de către spectator, fundamentat sau nu pe un text literar preexistent)  e direct dependentă de capacitatea discursului de a extrage spectatorul din propriul său context existențial și de a-l absorbi  în universul ficțional - numit, în termeni semiotici, context dramatic. 

Ca să recunoști teatralitatea specifică cuprinsă într-un text, indiferent de genul căruia îi aparține (fie acesta literar sau vizual - ori, cum spun unii semioticieni, un „text al reprezentării”) ai nevoie de două condiții-caracteristici minimale cărora, în funcție de specificitatea construcției textuale și de contextul în care acesta e citit/rostit, li se adaugă, dinăuntrul textului sau din afara lui, cîteva caracteristici secundare.

Cam de la așa numita generație 60, în România au început să circule și să se încetățenească două-trei afirmații  care derivă una din cealaltă - pînă la a deveni, în zilele noastre, prejudecăți înrădăcinate, aproape de nezdruncinat. Prima ar fi că poeții nu știu să/și citască/recite/pună în valoare propria poezie. Ulterior, că numai actorii specialiți știu să dea viață și efect emoțional unii text liric.