De ceva vreme, o emisiune de televiziune a crescut într-un sezon cât altele în zece. Se pare că Simona Gheorghe, prezentatoarea emisiunii Acces direct de pe Antena 1, a găsit drumul către dorințele telespectatorului român, acest mare maestru al telecomenzii.
Pe Oreste mi-l amintesc din anii 90 când, împreună cu Teo Trandafir și Mircea Badea, făcea matinalul de la Antena 1. Rezona foarte bine cu umorul protagoniștilor, avea replici sclipitoare, știa să își asume rolul de ciucă a bătăilor, însă, în același timp, își construise un personaj foarte solid, cu scopuri clare în dinamica show-ului.
Anul s-a sfârșit și a început cu Șerban Huidu. Ba că e pe ducă, ba că se simte excelent, ba că are șanse minime, ba că maxime. Subiectul a fost, nu se putea altfel, dezvoltat. Ce căuta la schi în Austria, așa-i trebuie dacă nu stă acasă, au zis unii.
Din 1990 încoace, Mircea Dinescu, asumat de unii ca poet, de alții ca jurnalist, iar de alții ca șmecher, s-a tot străduit să fie original. Nimic rău în asta, e și non-conformismul o soluție pentru salvarea din magmele anonimatului, mai ales când țara geme de poeți, jurnaliști și șmecheri.
Joi seara, la emisiunea Sinteza zilei de pe Antena 3, Mihai Gâdea a difuzat un film documentar făcut de nemți, mai exact de Spiegel TV, despre o groapă de gunoi de la Vișeul de Sus, spațiu scenic în care evoluează și, în genere, mimează că trăiește o anume familie Moldovan.
Ori de câte ori vine vorba despre problema Basarabiei, românul de rând, ca și cel de vitrină, trage aer în piept, apoi îl eliberează sub formă de oftat. Adică, vezi dumneata, chestiunea îl preocupă în cel mai înalt mod, însă este neputincios în tratarea ei. Urmează, eventual, o scurtă tiradă despre vinovăția istoriei și despre ticăloșia sovietică, câteva compătimiri complezente și manieriste aruncate cu falsă generozitate și gata, ne-am făcut datoria.
Un timp, singurele știri cât de cât obiective erau de urmărit la TVR, telejurnalul de aici putând fi catalogat drept o oglindă acceptabilă a inacceptabilelor realități românești.
Mai mult ca oricând, dezinteresul cras al televiziunilor din România pentru un eveniment major precum Festivalul Național de Teatru a demonstrat o anume imposibilitate radicală a supraviețuirii culturii autentice pe sticlă. Sincer, nu mă așteptam la transmisii live, la relatări înfrigurate de la Bulandra sau de la Național, la vaste interviuri cu Garcia sau Warlikowski, la studiouri făcute în foyerul de la Metropolis
Rubrici s-au născut și și-au dat obștescul sfârșit, emisiuni și-au trăit gloria, apoi au răposat pierzându-se în uitare, proiecte tv au trecut de la agonie la extaz cu o repeziciune ce pretinde reflecții despre efemeritatea a toate câte sunt Și totuși, în mijlocul acestui vacarm de devenire, ceva a rămas stabil, insulă de permanență, fragilă iluzie a continuității la nesfârșit: rubrica meteo.
Pe la începutul anilor 2000, cred, când televiziunile românești tocmai descopereau plăcerea croazierelor între talk și show, a apărut în peisaj un ins oarecum diferit de ceilalți. Vorbea foarte repede, desenând niște legături halucinante între diferite fapte și diferiți oameni.