Cronica TV

De ceva vreme, o emisiune de televiziune a crescut într-un sezon cât altele în zece. Se pare că Simona Gheorghe, prezentatoarea emisiunii „Acces direct” de pe Antena 1, a găsit drumul către dorinţele telespectatorului român, acest mare maestru al telecomenzii.

Pe Oreste mi-l amintesc din anii ’90 când, împreună cu Teo Trandafir şi Mircea Badea, făcea matinalul de la Antena 1. Rezona foarte bine cu umorul protagoniştilor, avea replici sclipitoare, ştia să îşi asume rolul de „ciucă a bătăilor”, însă, în acelaşi timp, îşi construise un „personaj” foarte solid, cu scopuri clare în dinamica show-ului.

Anul s-a sfârşit şi a început cu Şerban Huidu. Ba că e pe ducă, ba că se simte excelent, ba că are şanse minime, ba că maxime. Subiectul a fost, nu se putea altfel, dezvoltat. „Ce căuta la schi în Austria, aşa-i trebuie dacă nu stă acasă”, au zis unii.

Din 1990 încoace, Mircea Dinescu, asumat de unii ca poet, de alţii ca jurnalist, iar de alţii ca şmecher, s-a tot străduit să fie original. Nimic rău în asta, e şi non-conformismul o soluţie pentru salvarea din magmele anonimatului, mai ales când ţara geme de poeţi, jurnalişti şi şmecheri.

Joi seara, la emisiunea „Sinteza zilei” de pe Antena 3, Mihai Gâdea a difuzat un film documentar făcut de nemţi, mai exact de Spiegel TV, despre o groapă de gunoi de la Vişeul de Sus, „spaţiu scenic” în care evoluează şi, în genere, mimează că trăieşte o anume familie Moldovan.

Ori de câte ori vine vorba despre problema Basarabiei, românul de rând, ca şi cel de vitrină, trage aer în piept, apoi îl eliberează sub formă de oftat. Adică, vezi dumneata, chestiunea îl preocupă în cel mai înalt mod, însă este neputincios în tratarea ei. Urmează, eventual, o scurtă tiradă despre vinovăţia istoriei şi despre ticăloşia sovietică, câteva compătimiri complezente şi manieriste aruncate cu falsă generozitate şi gata, ne-am făcut datoria.

Un timp, singurele ştiri cât de cât obiective erau de urmărit la TVR, telejurnalul de aici putând fi catalogat drept o oglindă acceptabilă a inacceptabilelor realităţi româneşti.

Mai mult ca oricând, dezinteresul cras al televiziunilor din România pentru un eveniment major precum Festivalul Naţional de Teatru a demonstrat o anume imposibilitate radicală a supravieţuirii culturii autentice pe sticlă. Sincer, nu mă aşteptam la transmisii live, la relatări înfrigurate de la Bulandra sau de la Naţional, la vaste interviuri cu Garcia sau Warlikowski, la studiouri făcute în foyerul de la Metropolis

Rubrici s-au născut şi şi-au dat obştescul sfârşit, emisiuni şi-au trăit gloria, apoi au răposat pierzându-se în uitare, proiecte tv au trecut de la agonie la extaz cu o repeziciune ce pretinde reflecţii despre efemeritatea a toate câte sunt… Şi totuşi, în mijlocul acestui vacarm de devenire, ceva a rămas stabil, insulă de permanenţă, fragilă iluzie a continuităţii la nesfârşit: rubrica meteo.

Pe la începutul anilor 2000, cred, când televiziunile româneşti tocmai descopereau plăcerea croazierelor între „talk” şi „show”, a apărut în peisaj un ins oarecum diferit de ceilalţi. Vorbea foarte repede, desenând nişte legături halucinante între diferite fapte şi diferiţi oameni.