Cosmarul lui Darwin/Memoriile unui criminal (Filmele TIFF la Transilvania Look)

Darwin’s Nightmare, 2004; R: Hubert Sauper

Hubert Sauper, regizor australian stabilit în Franţa ridică, prin documentarul său din 2004, o problemă extrem de sensibilă, cel puţin la fel de cunoscută şi, cu toate astea, cel puţin atât de ignorată. Se zice că s-a demonstrat: capitalismul e bun, capitalismul e civilizat, capitalismul a câştigat lupta pe plan mondial. Se ştie, însă, că fiecare lucru, oricât ar fi de desăvârşit, de curat sau de trecut prin ape sfinte, îşi are dulapul său plin, dacă nu cu schelete, atunci sigur cu hoituri aflate în cea mai buiacă dintre stările de putrefacţie. Cam aşa stă treaba cu multe ţări ale lumii a treia care, dispunând local de materii prime valoroase (aur, diamante, banane, petrol), ajung să le exporte până la ultima bucăţică ‒ sau, după caz, picătură ‒ către Europa sau America de Nord, neprimind altceva în schimb decât, indirect, arme care să ţină în viaţă conflictele armate din zonă, care, din nou, nu le pot oferi oamenilor locului  alte beneficii decât o eventuală soldă de un dolar pe zi şi/sau un bol de orez şi un pachet de ţigări.

Subiectul e exploatat, desigur, de multe documentare ale ultimilor ani. Povestea propusă de Hubert Sauper, însă, are ceva special. E intimă, e umană, e cât se poate de directă, reuşeşte să întoarcă problema pe toate părţile ei şi, în primul rând, are o desfăşurare absolut halucinantă: în anii `60, în marele lac Victoria, împărţit de teritoriile Tanzaniei, Kenyei şi Ugandei, a fost introdus, ca pur experiment ştiinţific, bibanul de Nil. Chestiunea a făcut ca această specie de peşti răpitori de mari dimensiuni să se dezvolte atât de repede şi să aibă, implicit, nevoie de atât de multă hrană, încât a reuşit să distrugă, în scurt timp, întregul ecosistem al lacului, altădată populat, aşa cum se cuvine, de sute de alte specii acvatice care ajutau la păstrarea echilibrului natural atât de necesar. Povestea are, la prima vedere, şi partea ei bună: pentru Tanzania, de pildă, ţara pe care o are în vedere Hubert Sauper în documentarul său, exportul de file de biban de Nil reprezintă aproape 50 % din exporturile totale ale ţării, iar în Europa două milioane de oameni mănâncă zilnic produsul venit de acolo. Asta, în termeni normali, înseamnă, pentru Tanzania, bani pentru economie, locuri de muncă, hrană, sănătate, ergo bunăstare şi prosperitate.

Aşa cum se întâmplă, însă, lucrurile nu stau tocmai aşa. În Mwanza, oraşul de pe malul lacului Victoria în care Sauper îşi filmează aproape integral documentarul, se moare pe rupte de foame şi de SIDA, un om păzeşte, înarmat cu un arc cu săgeţi, un oareşicare institut pentru un dolar pe noapte, în condiţiile în care fostul paznic fusese omorât la post, o tânără obligată de condiţiile imposibile de viaţă să devină prostituată este omorâtă de un client australian înainte de încheierea filmărilor, copiii, mai toţi orfani sau fugiţi de acasă din cauza beţiilor părinţilor, trag lipici pe nas din greu şi singura sursă de hrană pentru întreaga zonă sunt resturile de peşte (adică nişte capuri şi coloane vertebrale pe jumătate putrezite) de la fabricile de file pentru export, prăjite în ulei în nişte centre mizere, în care oamenii se îmbolnăvesc şi mor din cauza gazelor produse de resturile pe care le manipulează cât e ziua de lungă. În timp ce oamenii mor pe capete, avioanele ruseşti vin mereu (pasă-mi-te, goale, însă e mai mult decât cunoscut, deși dosit stângaci de mai toți cei intervievați, faptul că ele aduc arme europene pentru conflictele din zonă) şi pleacă cu burţile pline de peşte. Se mai şi prăbuşesc, uneori, din cauza surplusurilor de marfă. E un risc pe care trebuie să ţi-l asumi.

Hubert Sauper alege să facă un film în care să se apropie de oamenii locului, să contureze personaje, să ne apropie pe noi de ele prin cadrele filmate, deseori, din mână, cu o cameră video care nu dă o calitate extraordinară, dar creşte naturaleţea şi scade, necesar, intruzivitatea. Filmul se leagă, e profund, nu uită să aibă în vedere pădurea şi să nu se piardă printre copaci, dar rămâne, totuşi, mai ales la un nivel pur uman, unul absolut superb. Printre paznici, prostituate, pescari, copii, piloţi de avion, reverenzi, poliţişti sau muncitori în fabrică, ajungi să te simţi al locului, să înţelegi, să suferi alături de ei. Şi nu cunosc un pas mai necesar şi mai important decât acesta.  

Filmul va putea fi urmărit sâmbătă, 21 aprilie, începând cu ora 22.00, pe Transilvania Look.

The Alzheimer Case, 2003; R: Erik Van Looy; Cu: Jan Decleir, Koen de Bouw

De zaak Alheimer (The Alzeimer Case a.k.a. The Memory of a Killer, tradus la noi, probabil, cu Google translate în faza beta în Memoriile unui criminal), pelicula din 2003 a belgianului Erik Van Looy, e ceea ce se numeşte, în limbajul de specialitate, o ţeapă pozitivă. Adicătelea, în primă fază, se ambalează frumuşel, ca Pulp Fiction sau, mai aproape de noi, Drive-ul lui Nicolas Winding Refn, în producţie cu explozii, urmăriri, bad guys brăzdaţi de cicatrici şi justiţiari care mai de care. Dincolo de înveliş, însă, aşa cum se întâmplă când ai de-a face cu regizori puşi pe şotii, stau cu totul şi cu totul alte lucruri. În De zaak Alzheimer, de pildă, mă simt nevoit să recunosc că da, într-adevăr, la un oarecare nivel al producţiei avem de-a face cu tot instrumentarul clasic al filmului poliţist (bine folosit în totalitate, căci Van Looy îl are la degetul mic, dacă stăm să ne uităm peste filmografia lui), dar dincolo de el stă un altceva care face toţi banii: introspecţia psihologică, adică portretul fin trasat de actorul veteran Jan Decleir al lui Angelo Ledda, un asasin plătit aflat la vârsta pensionării, intrat într-un joc din ce în ce mai periculos, care implică niscaiva peşti mari ai Antwerp-ului şi care, la un moment dat, intră pe nişte căi prea puţin ortodoxe până şi pentru un tip care n-a făcut altceva toată viaţa decât să-şi poarte ştrengăreşte lumina laser cu care-i e dotat pistolul pe frunţile nefericiţilor care au avut ghinionul de a-şi face duşmani care ştiau câte ceva despre rata de succes a lui Ledda.

Partea cea mai bună din toată afacerea asta – mai degrabă pentru noi, spectatorii, nicidecum pentru personaj – e faptul că Angelo Ledda începe să fie afectat tot mai acut de Alzheimer, o boală care se plimbă liniştită pe la el prin familie de multă vreme şi, implicit, să uite foarte multe din lucrurile pe care le-a făcut sau pe care plănuia să le facă. N-ar constitui o problemă prea mare dacă tot ce-ar uita ar fi faptul că a comandat încă o dată porţia de cartofi prăjiţi pe care o aşteaptă pe terasa unui restaurant, dar când îţi ocupi timpul lichidând oameni, încercând să dezlegi iţele mai mult decât încurcate ale situaţiilor în care te-ai băgat şi nici nu-ţi mai ajunge pielea de pe antebraţe ca să-ţi notezi tot ceea ce trebuie să faci (Memento, anyone?), se numeşte că eşti într-o situaţie puţin dificilă. Film de suspans, dar care nu se rezumă nicidecum la asta, De zaak Alzheimer e unul dintre peliculele rare care-ţi dau impresia că două ore trec cât ai pocni din degete, dar, cu toate acestea, reuşesc să te pună, măcar în răstimpuri, cu coatele-n genunchi la o sesiune de gândit pe bune. Dacă nu pentru acţiunea şi construcţia filmului în sine, măcar pentru acest Jan Decleir pe care eu, personal, mi-am notat cu litere îngroşate să-l urmăresc şi pe viitor, şi, cu atât mai mult, în ceea ce a mai făcut până acum, de-a lungul celor aproape 50 de ani de activitate care, fie vorba între noi, îşi fac auzită vocea cu vârf şi îndesat în De zaak Alzheimer. 

Filmul va putea fi urmărit duminică, 22 aprilie, începând cu ora 23.30, pe Transilvania Look.