Corpul cotidian. Reprezentarea mişcării suspendate

Timpul receptării în dansul contemporan instituie o durată a co-prezenţei corporale, o materializare a relaţiei fizice între cel care priveşte şi cel care este privit. Acest corp-contact direct se abstractizează pe măsură ce o mişcare, prin contextul în care este plasată şi prin referinţele actualizate, ajunge să semnifice mult mai mult decît indică, să dea vizibilităţii corpului un conţinut de profunzime. Regimul de reprezentare în dansul contemporan după ’90 a acccentuat ideologia cotidianului, identitatea unei estetici a gestului obişnuit, non-stilizat, recognoscibil în existenţa de zi cu zi. Cea mai importantă inovaţie pe care a adus-o dansul din această perioadă a fost radicalizarea unităţii corp-mişcare, care s-a fracturat. Mişcarea este suspendată, întreruptă, amînată. După cum afirmă André Lepecki în Exhausting Dance, asistăm la o sumă de ’’strategii coregrafice recente în care relaţia dansului cu mişcarea este epuizată’’.

Ceea ce noul corp din dansul contemporan instituie este o reorganizare ontologică a regimului de mişcare, o regîndire a statutului critic al mişcării. Modalitatea de existenţă a corpului în dans este, convenţional, un continuum de mişcări. Coregrafii contemporani La Ribot, Vera Mantero, Jérôme Bel etc. produc o ruptură, o respiraţie tăiată în acest continuum, un interstiţiu în ordinea de reprezentare, care marchează, interogaţii asupra elipsei unei constante, adică mişcarea. Este generată astfel o sintaxă care nu mai privilegiază organizarea corpului printr-o succesiune de mişcări-flux, ci prin suspensia lor. Asistăm la o stare de sincopă, de ’’sughiţ’’ motric, cum numeşte Anna Kisselkoff, citată de Lepecki, direcţia detectabilă la o serie de coregrafi contemporani. Citînd-o pe Kisselkof, unul dintre cei mai importanţi critici ai fenomenului de dans actual, Lepecki, punctează caracteristica esenţială a grupului de coregrafi citaţi mai sus: ’’trădarea relaţiei dintre corp şi mişcare’’[1].

Chestionînd paradigma mişcării curente şi recurente, corpul devine un model de rezistenţă deopotrivă culturală şi politică. Se opune fluxului informativ -  pieţei culturale care se legitimează prin producerea de imagini clonate - şi îşi instituie un timp prezent care nu mai recurge la plus-ul capitalului de agitaţie. Starea de non-stop a pieţei de mişcare este convertită în stare de pauză.

[1] André Lepecki Exhausting Dance. Performance and the Politics of Movement, Routledge, New York, 2006, pag.9