Copilul-dramaturg

Consistenţa programelor educaţionale pe care teatrele ar putea să le dezvolte ţine, pe de o parte, de creativitatea insituţiilor de spectacol care vor să-şi deversifice activităţile şi, pe de altă parte, de interesul direct al teatrelor de a-şi forma un public. De ce ar merge un puşti de 16 ani astăzi la teatru? Cum i se poate vorbi acestui puşti despre Hamlet în aşa fel încît să nu i se pară o piesă care n-are nici o legătură cu el? Cum putem crea apropierea dintre un spaţiu cultural îndepărtat şi momentul de aici şi de acum? Apropierea are nevoie de un nivel de intermediere care presupune stabilirea un relaţionări active. Copilul sau adolescentul trebuie să recunoască semne ale apartenenţei la lumea lui în semnele poveştii care i se spune. Altfel, el va rămîne spectator şi nu particpant la poveste. În momentul în care copilul vede în povestea celuilalt parte din propria lui poveste sau o sursă care i-ar putea alimenta experienţele, provocîndu-l să se gîndească la ceea ce a văzut prin ceea ce i se întîmplă în fiecare zi, se modifică substanţial felul în care se raportează atît la realitate, cît şi la ficţiune. Ficţiunea pe care o vede este o etapă de înţelegere a realităţii pe care o trăieşte, graniţa fiind oricum, pînă la o anumită vîrstă, extrem de fragilă. Important este ca cei care vin să se confrunte cu o naraţiune să ajungă să fie participanţi la naraţiunea respectivă. De cele mai multe ori copiii sînt spectatorii realităţii pe care o construim pentru ei, crezînd că acea realitate îi reprezintă. Ce-ar fi să-i lăsăm să-şi construiască spaţiul mental şi afectiv în care să fie ei înşişi, fără să le impunem un ghidaj din exterior, fără să le construim ’’praguri de creativitate formală: ’’şi acum spune o poveste!, şi acum cîntă!’’ etc.

Copilul ştie mult mai mult decît credem că ştie şi face teatru mult mai autentic decît îl punem noi să facă în diverse contexte de confirmare a aptitudinilor. Copilul ar putea să ne ’’doneze’’ mult mai multă imaginaţie dacă nu i-am pune mereu să facă demonstraţii de forţă ca să ne simţim adulţi care au puterea de a arăta ce copii talentaţi au.

În fiecare an, Teatrul Royal Court din Londra organizează Young Writers Festival. Primul festival cu acest specific a fost organizat în 1973. De atunci, în fiecare an, festivalul a reuşit să-şi creeze o identitate proprie şi să devină un spaţiu de formare pentru tinerii dramaturgi.

În 2011, în vară, trei dintre cei mai importanţi dramaturgi contemporani din Marea Britanie – Nick Payne, EV Crowe, debbie tucker green, ale căror piese au fost montate la Royal Court, au lucrat cu grupe de copii cu vîrste între 8 şi 18 ani. Ideea directorului artistic al teatrului – Dominic Cooke - a fost să extindă şi să deschidă acest festival spre categorii de vîrstă care nu mai avuseseră, pînă atunci, şansa să participe în programe de scriere dramatică organizate de Royal Court.

Pe 17 martie, la Teatrul Royal Court au fost prezentate şapte piese scrise de copii care au între 8 şi 11 ani şi trei piese scrise de copii cu vîrsta între 12 şi 15 ani.

Lynne Gagliano[1] a accentuat relevanţa educaţiei participative pe care Royal Court a dezvoltat-o extrem de coerent în ultimii 30 de ani, îmbunătăţindu-şi de la an la an strategiile. Statutul copilului-dramaturg, felul în care Royal Court lucrează cu adolescenţi şi copii exact la fel cum lucrează cu scriitorii care vin în rezidenţe: - ’’Copiii care scriu piesele pe care le prezentăm sînt dramaturgi. Îi tratăm ca atare’’ – pune în discuţie statutul copilului-dramaturg rolul pe care îl poate avea în crearea unei dramaturgii care să-l reprezinte.

Deschiderea comportamentală a celui care învaţă să-şi comunice lumea dezinvolt, folosind un scenariu prin care-şi poate face vocea auzită, constituie forma politică poate cea mai adecvată de a reprezenta lumea contemporană a copiilor.