Conversaţia în conversaţie cu Nora Iuga

Este veselă, energică, de o vitalitate debordantă şi pare mult mai tânără decât la 81 de ani pe care i-a împlinit luna aceasta. Nora Iuga îşi doreşte însă ca lumea să o prezinte altfel; de exemplu, s-ar bucura să audă despre ea că este inteligentă, plină de idei care surprind şi irită pentru că gândeşte diferit de ceilalţi. Un portret al autoarei, sub forma unui interviu în mai multe capitole, a apărut la Editura Tracus Arte şi este semnat de Gabriela Gârmacea: Conversaţia cu Nora Iuga. Pe coperta a patra a cărţii, Nora Iuga, recunoscută şi ca cel mai vârstnic blogger literar, mărturiseşte că „scrisul este un act de curaj în sensul că te expui, că-ţi desfaci pieptul şi arăţi ce ai tu înăuntrul tău. Un scriitor adevărat îşi asumă tot şi cu orice risc; este cinstit până la capăt acel scriitor care vrea să le arate semenilor lui cum arată omul cu toate păcatele lui. (…) Lumea asta nu poate să devină mai bună decât dacă îşi acceptă urâţenia.”

Spuneaţi că un scriitor adevărat nu trebuie să se ruşineze sau să-i fie frică de petele lui negre. Ce aţi descoperit până acum la dumneavoastră a fi „pete negre”?

Eu am o teorie pe care au spus-o atâţia mari înţelepţi înaintea mea: sunt absolut convinsă că fiecare individ poartă în el tot Universul şi cum Universul este format din multe galaxii, şi fiecare galaxie are soarele ei şi petele ei negre, îmi închipui că toţi oamenii au pete albe, strălucitoare, adică acei sori de care aminteam. Nici ultimul vagabond, nici criminalul, nu cred că este lipsit de un soare, aşa cum fiecare dintre noi are şi pete negre. Cine nu a trecut prin nişte nedreptăţi înspăimântătoare când a vrut să se răzbune aprig şi cumplit? Şi dacă ar fi numai gândul, şi nu fapta… (acum mă exprim ca un creştin deşi nu sunt deloc o fanatică creştină) Sunt convinsă că păcătuim zilnic foarte rău cu gândul. În asta constau petele noastre negre, dar ar fi groaznic dacă nu le-am avea pentru că eu cred că nimic nu e mai cumplit decât perfecţiunea, adică o ordine perfectă acolo unde să nu poţi să simţi că te apasă ceva, că exista ceva care te trezeşte la viaţă şi te face să schimbi nişte lucruri din matca în care s-au osificat de-a lungul mileniilor, ar fi îngrozitor. Dacă noi nu ne-am revolta de nişte lucruri, încă din preistorie, atunci cred că am fi rămas la stadiul de Neanderthal şi nu am mai fi ajuns niciodată la Homo sapiens. Totul a venit dintr-o luptă împotriva a ceea ce era rău, a ceea ce ne chinuia. Şi democraţia se bazează, în fond, pe asta, şi revoluţiile, şi tot ceea ce transformă societatea.

Fiecare dintre noi avem pete negre, însă la unii soarele străluceşte atât de puternic încât deseori le acoperă. Cât aţi lăsat să se vadă în această carte din petele dumneavoastră?

Sigur că oameni suntem şi s-a întâmplat de multe ori în viaţa mea să mă simt nedreptăţită pentru că eu am avut nişte conflicte şi am un simţ al dreptăţii foarte dezvoltat. De multe ori m-am luptat cu oamenii care fac nedreptăţi şi pentru alţii care au fost nedreptăţiţi. Nu suport nedreptatea! De-a lungul vieţii şi, mai ales, în ultima vreme, am fost acuzată de o importantă personalitate, absolut  pe nedrept. Atunci, evident că veninul în mine a început să spumege, mi s-a părut prea mult să răspunzi cuiva cu palme nemeritate pentru tot binele pe care ţi l-a făcut, dar eu nu sunt atât de umilă şi de fricoasă. Nu am răspuns pentru că aşa mi se pare infinit mai mare sfidarea decât să te scuzi, să te aperi. Acel om nu mai merită să te uiţi la el, nu mai are dreptul să existe pentru tine, iar eu aşa răspund de obicei nedreptăţilor. Acestea sunt petele mele negre si recunosc că este un pic de răutate pentru că îmi place să-i pedepsesc pe cei care îmi fac rău desconsiderându-i.

Cum o descoperă cititorii pe Nora Iuga în acest volum?

Adevărul este că prin acest volum o cunoaştem pe Nora Iuga foarte mult ca om şi, mai ales, ca om care gândeşte, care îşi pune probleme şi răspunde întrebărilor. Aş fi foarte bucuroasă dacă oamenii vor citi cartea şi dacă acest volum de interviuri, care nu este o ficţiune, deci nu e nici roman, nici o culegere de povestiri, poate să incite şi să trezească interesul exact ca o carte de ficţiune. Eu am citit-o de vreo trei ori tot corectând-o şi vă mărturisesc că au fost capitole care m-au prins extraordinar de tare. Nu toată cartea este la fel de interesantă, cel puţin pentru mine care mă ştiu pe de rost, dar sunt lucruri care pot fi descoperite încă.

Care sunt capitolele care vă plac cel mai mult?

„Şi cunoaşterea e traducere” e un capitol care îmi place enorm. De asemenea, „Gâlceava sufletului cu trupul” sau „L’homme revolté”, care dezvăluie ceea ce am vorbit despre simţul dreptăţii şi petele negre. Revin acum pentru a completa cu faptul că petele negre pot fi şi atunci când eşti obligat să trăieşti într-o mare mizerie sau în sărăcie, ori să fii supus într-un regim tiranic, dictatorial, fără să te poţi manifesta după propriul fel de a fi. Toată viaţă mea s-a scurs într-un regim cu asemenea condiţii de viaţă. Nu pot să-ţi spun cât câştigă individul în interiorul lui şi cum se construieşte de puternic, de bun şi de înţelegător, cu cât suferă mai mult în viaţă. Suferinţa şi nedreptatea te fac om, te fac puternic şi te fac să ai capacitatea să lupţi, să speri că se poate schimba ceva. Eu deplâng copiii care au totul de mici pentru că nu vor reuşi vreodată să se descurce singuri în viaţă şi pentru că au tot, le lipseşte dorinţa. Sigur că vorbesc ca un bătrân acum, dar cred că şi bătrânii spun câteodată lucruri de care nu e rău să ţinem seama... (râde)

Cine nu are, să-şi cumpere..

Aşa se spunea pe vremuri, acuma e bine să ne cumpărăm tineri pentru că şi ei ştiu mult mai multe decât bătrânii. Avem nevoie unii de alţii la fel de mult.

Interviurile au fost realizate în ultimii ani. V-au ajutat discuţiile cu Gabriela Gârmacea să descoperiţi la dumneavoastră ceva nou, ceva la care nu v-aţi gândit până acum?

E greu să mai descopăr eu ceva nou la mine, la vârsta asta. Sincer îţi mărturisesc, am început să visez mai mult decât în adolescenţă şi în tinereţe. Câteodată mă trezesc cu visul pe buze pentru că vorbesc în vis. În ultima vreme apar foarte multe fraze rostite, unele extraordinare care mă tulbură pentru că ar putea să meargă într-o poezie, într-un poem genial, dar uneori mi-e lene să mă trezesc să le notez şi se pierd. Acesta este un lucru nou care mă bucură fiindcă nu credeam că mai poate fi posibil. Eu credeam că şi creierul se aplatizează odată cu bătrâneţea şi nu mai are acea efervescenţă, acea nebunie de dragoste de viaţă pe care ţi-o dă iubirea, dar la vârsta mea nu prea mai ai bucuriile vieţii şi, în niciun caz, bucuriile iubirii. Faptul că în timpul somnului îmi vin asemenea fraze înseamnă că inspiraţia şi poezia nu au murit în creierul meu, iar asta e o dovadă că nici vitalitatea n-a murit în mine. E uluitor!