Comunism = Scatologie

„Comunismul sentimental şi amoros" despre care vorbeşte istoricul dramaturgiei româneşti care este Mircea Ghiţulescu, atunci când vine vorba despre piesa lui Matei Vişniec Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, se dovedeşte, în viziunea regizorală a Monei Chirilă, o mascaradă brutală, alcoolică şi sexualistă. Nu ar fi astfel, dacă protagonistul, scriitorul premiat Iuri Petrovski (interpretat de Cristian Rigman), nu i-ar denunţa esenţa scatologică. Utopia socialismului stalinist, esenţa URSS, sistemul marxist pus în act îi apar, toate, talentatului autor - apreciat şi de politrucul kaghebist Grigori Dekanozov - ca nişte realităţi raportabile deopotrivă la „scoaterea din căcat". Salvarea de fecalizarea simbolică, deşi foarte concretă, clamată în discurs, se dovedeşte însă, o minciună continuă care înseamnă tocmai contrariul ei; fecalizarea permanentă, eternă.
Tocmai de aceea, realităţile plurale cu care se întâlneşte eroul, al cărui prototip s-a presupus că ar fi Daniil Harms, Evgheni Şvarţ ori, de ce nu, Meyerhold, Bulgakov, ajung reziduale, nişte „fecale existenţiale": brutalitate în loc de vitalitate şi forţă afirmativă a vieţii, alcoolism şi beţie în loc de euforie autentică şi fericire, sex în loc de iubire. Toate acestea sunt însă floare la ureche pe lângă ideea magistrală atribuită regimului stalinist de a duce propaganda comunistă până în azilurile psihiatrice. Ideea rimite la paradoxurile eleate şi la cel al cretanului, căci ajungi să te întrebi dacă nebunii sunt cei mai nebuni dintre toţi. În contextul dat, ei par rezonabili, umani, ba chiar purtătorii de cuvânt ai singurului spaţiu liber de însemne concentraţionare. Cămaşa de forţă devine astfel însemnul, „flamura" libertăţii - culmea! - de spirit, de constrângeri sociale (nebunia egalizează, nu doar pretinde că ar face-o), iar drapelul roşu, socialist, asigură, ca şi tribuna oficială, ordinea totalitaristă, însemnând cromatic congestia celor aşezaţi sub semnul său.

Este clar, din cele de mai sus, în ce măsură lectura scenică a Monei Chirilă - o regizoare deplin afirmată, de un rafinament al viziunii confirmat constant de punerile sale în scenă - răstoarnă premisele sădite de text, aprofundându-l într-o interpretare coerentă, în care personalul ospiciului (politrucul cordial şi ticălos întruchipat de Dragoş Pop, angajata isterică şi frisonată politic interpretată de Eva Crişan şi directoarea adjunctă delatoare şi alcoolică Dana Bonţidean) se dovedeşte mai „dusă" decât muzicalii locatari ai stabilimentului, aflaţi sub tratament.



Surpriza înnoitoare a discursului teatral propus de regizoare este însă mixajul abordărilor, elementele de teatru de marionete şi de măşti împrumutate din alte formule, cu strămoşi în antichitate (de altfel, măştile sunt hilar jalnice, îmbinând ipostazele clasice, simbolice, ale măştii teatrale, comic - tragic), care pun în abis jocul actoricesc propriu-zis şi oferă prilejul unor recitaluri de mare forţă ale incomparabilei Dana Bonţidean (interpretă a unor roluri multiple, directoarea adjunctă, oligofrenă jovială, dar şi marionetă băbuţă folclorică ce îi joacă şi pe Stalin, şi pe Molotov) şi ale lui Dragoş Pop (Stalin cel cu chip de Moarte). În acest fel, registrele de joc se multiplică, scena devine un spaţiu de înaintare către public, în proximitatea lui, tribuna cu marionete şi profilul (fantoşa!) lui Stalin decupată pe contur devine un alt plan, superior şi - prin logica inversă a întregii montări - caricatural, iar aici, prin schimbarea vocilor şi a identităţilor, într-o cascadă revelatoare şi reconfortantă, de autentic bâlci superlativ, tensiunile şi contrastele, alternanţele şi trimiterile, „rimele" şi desincronizările dau complexitate, alegreţe, ritm şi tensiune întregului.



În scenografia economică şi relevantă a Carmencitei Brojboiu, pe fondul unei selecţii de coruri „roşii" - sovietice şi cubaneze -, într-un cocteil de sonorităţi revoluţionare (antologator muzical: Corina Sîrbu), performanţele actoriceşti se înlănţuie osmotic şi recomandă publicului câţiva actori excepţionali ai teatrului clujean de astăzi. Convingător şi proaspăt, jocul lor rămâne, totuşi, dominat de eclatantul talent al angajatei Teatrului de Marionete, Dana Bonţidean, cu un har plural, de interpretă cu fizionomie mobilă şi voci diverse, care, într-o altă ţară, ar fi jucat, probabil, în filme proprii şi în roluri centrale, pe partituri de tipul celor interpretate de actori din linia lui Jery Lewis, Jack Lemon şi, mai recent, [...].



Spectacol de studio, Istoria comunismului... de Matei Vişniec dobândeşte sub bagheta magică a Monei Chirilă şi prin harul interpretativ al echipei ei actoriceşti o consistenţă, un farmec şi un nivel energetic care încarcă bateriile spectatorilor, şi netezeşte încruntările la adresa defunctului regim. Nu e deloc puţin lucru!