Comedy Cluj 2011 - Competiţia (I)

Voce: Ramona Dumitrean

Un eşantion

Poate şi din cauză că se află de abia la a treia ediţie, competiţia festivalului Comedy Cluj din 2011 e compusă din filme uşor diferite de comedia mainstream (în cinematografele din România, indiscutabil predomină cea americană), care nu au trecut testul vreunui festival „mare”. Excepţie fac, din câte ştiu, comedia britanică Four Lions, care a câştigat deja un premiu BAFTA şi a intrat în competiţie la Sundance, şi filmul lui Adrian Sitaru, Din dragoste, cu cele mai bune intenţii, care a câştigat recent două premii la Locarno. Pentru celelalte, festivalul clujean s-ar putea să fie unica şansă de a le vedea în cinematografele româneşti; e greu de crezut că vreun distribuitor român le-ar cumpăra aşa, fără un palmares care să le recomande. Din păcate. Nu neapărat fiindcă ar fi toate bune sau foarte bune; dar ele reprezintă faţa nevăzută a unor tendinţe cinematografice mult mai vizibile la festivalurile „oficiale”, precum cel de la Cannes.

Un exemplu. A fost nevoie de explozia neaşteptată a filmului lui Yorgos Lanthimos, Dogtooth, în 2009 la Cannes, şi de reacţiile din 2010, la Veneţia, la filmul regizoarei Athina Rachel Tsangari, Attenberg (la care se poate adăuga premierea noului film al lui Lanthimos, tot la Veneţia, anul acesta) pentru ca Grecia să însemne şi altceva în lumea cinematografiei decât Theos Angelopoulos. Cum a reieşit mai apoi, cinematografia grecească se specializase în comedii „de public”, înainte să devină faimoasă cu ajutorul lui Lanthimos. Lucru perfect credibil pentru cei care au reuşit să vadă 4 costume negre al lui Renos Haralambidis. Poate mai apropiat decât oricare alt film din competiţie de valorile cinematografiei americane, varianta „de Oscar”, 4 costume negre e inventiv şi plăcut la vedere. În plus, extrage din subiectul uşor macabru (patru bărbaţi, care par să nu mai aibă foarte multe de pierdut în ceea ce priveşte propria reputaţie, se angajează să poarte pe jos un sicriu de-a lungul Greciei) nişte concluzii neaşteptate despre prietenie şi viaţă ca ieşire din rutină. Sigur că mai devreme sau mai târziu filmul devine prea „uşor”, în măsura în care problemele serioase se transformă în bagatele (vezi poliţistul ameninţător care se dovedeşte la final total inofensiv şi emotiv), dar regizorul Haralambidis (pentru 4 costume negre, şi interpret al rolului principal) ştie foarte bine să profite de pretextul neobişnuit al poveştii până la capăt, fără să sufoce spectatorul cu lecţii morale. Un bun exemplu de evazionism gratuit, deci, cu toate avantajele şi dezavantajele genului.

Tot la nivel de exemplu, Duminică în stil filipinez (Pinoy Sunday), debutul în lung-metraj al regizorului Wi Ding Ho, e şi el departe de minimalismul extrem de influent pe care îl cultivă în mod normal regizorii care provin din Taiwan. Sau, în orice caz, utilizează formula pentru a o produce o comedie absurdă, aşa cum făcea Cristi Mungiu în Occident sau în stilului mai recentului Morgen. Pinoy Sunday e probabil prea lung pentru subiectul extrem de simplu: doi muncitori imigranţi riscă să încalce interdicţia de a circula noaptea (şi să fie astfel expulzaţi înapoi în Filipine) pentru o canapea roşie nou-nouţă abandonată de proprietari, traversând cu ea Taipeiul şi fantazând la sfârşiturile zilelor de lucru pe care le vor petrece în viitor lenevind pe ea. E vorba, aşadar, de un film despre micile vise ale omului simplu, în două variante, cea naivă şi cea puţin mai matură (după cele două personaje). Evident, filmul are integrată partea lui de comentariu social, dar Wi Ding Ho pare să fi dorit să facă în primul rând o comedie, nu o satiră, aşa că Pinoy Sunday e mai puţin amar decât autoironic; în plus, regizorul îl încheie într-o notă împăciuitoare de musical, bagatelizând intenţionat obstacolele pe care trebuie să le depăşească cei doi protagonişti în duminica lor liberă.

Ori, atât filmul lui Haralambidis, cât şi cel al lui Wi Ding Ho sunt exemplare pentru felul în care comedia „de public” supravieţuieşte ca gen în cinematografii naţionale pe care le-ai bănui scindate de gustul publicului, dacă le judeci după filmele cele mai premiate la festivaluri importante. Uneori o fac, ca în cazul filmului Pinoy Sunday, ajungând la un compromis cu o estetică ceva mai minimalistă, schiţând personaje cu care poţi empatiza şi bazându-şi poantele pe dialogul interminabil dintre ele. Alteori, ca în cazul lui Haralambidis, estetica din care se inspiră e mult mai clasică, cu urme de melodramă, dar imaginea e mai dinamică, viteza poveştii devenind principala preocupare a regizorului.

Farsele

Probabil farsa e mai apropiată de originile genului comic decât oricare din celelalte faţete ale acestuia. Problema însă constă în cantitatea de talent de care are nevoie un regizor pentru a controla o farsă până la final. Până la un punct, e uşor să faci comedie şi să faci cu ochiul încontinuu către spectator, asigurându-l că e vorba de o comedie. La acest nivel se desfăşoară O viaţă lungă (Länger Leben), filmul regizorilor Lorenz Keiser şi Jean-Luc Wey. Începutul e antrenant şi ironic: un medic îşi face vizita pe ritmuri de muzică simfonică, literalmente dansând printre paturile bolnavilor. În secvenţa imediat următoare, facem cunoştinţă cu unul dintre personajele principale, un bătrân care lucrează la un serviciu de catering; în momentul în care acesta intră pe uşă, răspunde la telefon, face eforturi de a recunoaşte vocea propriului fiu, în timp ce din buzunare sau de sub haine scoate din ce în ce mai multe pachete cu alimente, nu poţi să nu fii câştigat de uşurătatea cu care scenariul te-a pus instantaneu în faţa unei tipologii. E o premiză promiţătoare pe care din păcate Keiser şi Wey o sufocă treptat cu detalii neverosmile şi stereotipii despre bătrâni care sunt mai mult supărătoare decât amuzante. O viaţă lungă ar trebui să fie o comedie neagră despre doi bătrâni care sunt direct interesaţi de moartea celuilalt, caz în care pot să-şi primească organul de care au nevoie pentru transplant. Rezultatul e însă o comedie despre tipologii, deloc originală, cu medici corupţi, mafioţi prea imbecili pentru a exista în lumea reală şi o lipsă acută de argumente de bun-simţ în dialogurile pe care le schimbă personajele. Singurul lucru interesant din lumea filmului O viaţă lungă pare să fie emisiunea interminabilă de la televizor despre crime nerezolvate. În rest, filmul celor doi regizor e doar interminabil şi condamnat din start la obscuritate.

Tot o farsă de dragul farsei e şi Fetele Yakuza nu plâng niciodată, regizat de Serghei Bodrov şi Gulshat Omarova. Bodrov a fost la un moment dat nominalizat la un Oscar pentru Mongol, dar Fetele Yakuza nu plâng niciodată e la ani lumină distanţă, mai ales stilistic, de regia lui Bodrov din drama lui despre Ginghis Han. Dacă urmăreşti comedia lui despre prietenia dintre urmaşa unui lider Yakuza şi un evadat dintr-o închisoare rusească, amintindu-ţi de ceea ce e capabil regizorul, Fetele Yakuza nu plâng niciodată poate deveni cea mai dezolantă comedie cu putinţă. Ca în cazul filmului lui Keiser şi Wey, Bodrov şi Omarova par să aibă o capacitate fenomenală de a scoate de la naftalină stereotipuri despre mafie (rusească şi japoneză, în acest caz) şi de a le servi cu inocenţă exact aşa cum acestea s-au fixat în conştiinţa publicului. Probabil că măcar la nivelul intenţiei Fetele Yakuza nu plâng niciodată ar fi trebuit să urmeze linia trasată de filme mult mai inspirate, precum Fratele lui Alexei Balabanov. În realitate, filmul a devenit doar un exemplu de pastişă nereuşită, care-şi subminează şi puţinele momente emoţionante din poveste.

Revoluţia felinarelor roşii e primul film de ficţiune al unui documentarist, Sam Voutas. Te-ai putea aştepta aşadar din partea acestui film interzis în China la intervenţia comică şi empatică a unui observator avizat. Până la un punct, chiar despre asta e vorba; filmul lui Voutas observă ironic micile contradicţii ale moralei chineze referitoare la sexualitate, punând în scenă cel mai convingător exemplu cu putinţă: atunci când protagonistul filmului e nevoit să deschidă un sex-shop într-un oraş chinezesc, el se confruntă cu lipsa aproape totală a clienţilor în timpul zilei, în timp ce afacerea prosperă nesperat în timpul nopţii, atunci când clienţii se pot furişa nestingheriţi la magazin. Din păcate, însă, odată această premiză stabilită, Voutas nu face altceva decât s-o reia sub diverse forme. Momentele comice din Revoluţia felinarelor roşii sunt astfel echivalentul unei serii de caricaturi deocheate. Sigur, ideea lui Voutas nu poate să nu fie corectă, oricât de represiv poate fi un regim sau pudibondă o morală, omul rămâne o fiinţă sexuală, dar comedia de moravuri nu-i prea iese regizorului. Când conflict după conflict se rezolvă în film aproape de la sine, impresia imediată pe care o poţi avea e aceea că Voutas nu a ales deloc problemele potrivite.

Nu-i de râs

Nu tuturor filmelor din competiţie li s-a potrivit anul acesta fără discuţii eticheta de comedie. Interesant este însă că acelea care deviază uşor de la normă au fost întâmplător printre cele mai bune ale festivalului. De pildă, Bondarul, debutul în lung-metraj al regizorului german Sebastian Stern. Probabil e şi un efect de ansamblu: filme mult mai amuzante, precum britanicul Four Lions, în care camera urmăreşte personajele în maniera unui reportaj de televiziune, au mult mai puţină grijă la compoziţie. Prin comparaţie, ajungi să admiri stilul lui Stern aproape involuntar. Se vede ce anume admiră regizorul pentru cine poate să prindă din zbor aluziile: începutul, cu muzica uşor desuetă şi cele două personaje aşezate la masa unui restaurant, e fin pastişat după Happiness al lui Todd Solondz. Opţiunea lui Stern şi modelele lui nu-l ridică de la sine deasupra celorlalte filme, dar Bondarul e bogat în detalii şi atent la calitatea fotografică a imaginilor. Chiar dacă subiectul lui - încercările disperate ale unui vânzător ambulant de cosmetice de a păstra aparenţele prosperităţii în faţa familiei şi a uneia dintre fostele iubite - e prea serios pentru a nu contamina şi momentele mai puţin sumbre ale filmului, Stern dovedeşte cu câteva scene că poate regiza la fel de bine scene comice şi meditative. În plus, Bondarul e făcut de un regizor cu un simţ pentru ritm, care ştie să prelungească exact cât e nevoie anumite scene pentru a-şi pune spectatorul pe gânduri. În cadrul unei competiţii de comedie, filmul ar putea părea insuficient, dar e cu toate acestea un foarte bun debut al unui regizor promiţător.

La fel de sumbru, mai ales prin final, filmul lui Gabriel Achim, Visul lui Adalbert, poate fi văzut ca o comedie (deşi probabil satiră ar fi cuvântul potrivit) pentru cineva dispus să înţeleagă potemkiniada comunistă a vizitelor oficiale ca o imensă farsă. Alfel, filmul lui Achim e mai degrabă un film despre absurditatea regimului, chiar dacă ajunge acolo numai după ce trece prin viaţa oarecum banală a unui bărbat bine adaptat la regimul comunist, dar care păstrează încă o urmă de responsabilitate faţă de consecinţele faptelor lui. În plus, există ceva deranjant la felul în care Visul lui Adalbert recuperează limbajul şi glumele epocii, ce-i drept, fidel, dar rezumându-se parcă la acest folclor oral al sfârşitului anilor 80 în România. Comicul există în Visul lui Adalbert, dar, la fel ca gluma din film despre programul spaţial american destinat să creeze un stilou care să funcţioneze în spaţiu şi faţă de care sovieticii se rezumă să folosească un creion, e parcă mult prea familiar pentru a-ţi distrage cu adevărat atenţia de la mizele reale ale poveştii.