Codrin Liviu Cuţitaru: Isprăvile unui anglist şi americanist ieşean

Unul dintre cei mai valoroşi critici literari şi analişti culturali pe care-i avem, Codrin Liviu Cuţitaru, e în acelaşi timp o prezenţă mai degrabă discretă pe piaţa intelectuală naţională. Chestiune - poate - de temperament, dependentă şi de alte detalii şi conjuncturi (cum ar fi specialitatea academică strictă a celui în cauză: anglistica şi americanistica, drept care cel puţin o parte din studiile sale sînt citite doar în respectiva „enclavă” profesională), dar şi ilustrativă pentru o categorie mai largă de metaliteratori autohtoni. Am în vedere un (pseudo?)-„val” generaţional care n-a beneficiat de suficientă vizibilitate pentru a fi „omologat” ca atare, recunoscut şi comentat. În comentariile curente trece drept valabilă supoziţia că cele mai recente eşaloane de critici şi eseişti ai noştri sînt „primul val” postmodern, lansat în anii 1980, şi cel mai recent, aşa-zis „douămiist”, intrat în pîinea publicisticii literare şi culturale în deceniul inaugural al secolului XXI. În fapt, puţin înainte de 1989 şi imediat după, pînă către partea a doua a anilor 1990, şi-au început exerciţiul exegetic nu puţini juni filologi de foarte bună calitate, ajunşi între timp nume respectabile. Totuşi, iviţi la prea scurt timp după lansarea precedesorilor imediaţi şi puţintel prea devreme pentru a beneficia de „trenul” următor, care avea să-i preia pe colegii cu alţi cîţiva ani mai tineri, nu şi-au putut asuma o identitate colectivă conturată. Cu toate posibilităţile deschise graţie schimbării de regim din 1989, pe de altă parte încă lipsiţi în acel moment de prestigii personale care să-i propulseze pe noua piaţă culturală şi mediatică, majoritatea s-au concentrat asupra carierelor universitare şi, în consecinţă, au făcut mai ales cercetare şi doar în subsidiar publicistică, de unde tendinţa spre „marginalitatea” specializată. …În sfîrşit, nu insist, nu ţin să construiesc o ficţiune istorico-literară din prea puţine şi prea dispersate date. Pînă la urmă se va stabiliza - probabil - varianta unei unice „generaţii” literare întinse de-a lungul celor trei decenii despre care vorbim. În orice caz, eforturile de a impune un „nouăzecism” distinct de aşa-numitul „optzecism” s-au dovedit de multişor lipsite de fundament; iar „douămiismul” n-a adus nici el noutăţi de structură a limbajelor literare. Ne putem reaminti în context şi teoria pe care a încercat s-o dezvolte Laurenţiu Ulici: modelul generaţionist cu trei „promoţii”, dintre care cea mediană ar fi „implozivă” şi „înşirată” (cf. L. Ulici, Literatura română contemporană. I - Promoţia 70, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 12). Păstrînd rezerve serioase faţă de aplicabilitatea ideii pe întreaga întindere a celor două secole literare româneşti, XIX şi XX, rămîn de cîntărit argumentele pe care tocmai le-am avansat.

Cîteva nume (cu anii de naştere în paranteză): Vasile Spiridon (1958), Ovidiu Pecican (1959), Ioana Pârvulescu (1960), Mircea Vasilescu (1960), Cristian Moraru (1960), Corin Braga (1961), George Ardeleanu (1961), Iulian Costache (1961), Mircea A. Diaconu (1963), Sanda Cordoş (1966), Ioana Bot (1964), Ion Buzera (1966), Laszlo Alexandru (1966), Sebastian Vlad-Popa (1968), Ion Manolescu (1968), Codrin Liviu Cuţitaru, de la care am pornit (1968), Laura Pavel (1968), Călin Teutişan (1969), Mihaela Ursa (1971), Horea Poenar (1973), Antonio Patraş (1973), Victor Cubleşan (1974) şi - fără îndoială - şi alţii. Primii din serie s-au urnit mai greu, neapucînd să-şi facă un nume înainte de 1989, deşi vîrsta le-ar fi permis-o. Excepţia, precocele Cristian Moraru, unul dintre cei mai activi critici români din jumătatea a doua a ultimului nostru deceniu de istorie comunistă, a plecat din ţară în 1992, în Germania, şi s-a stabilit din 1993 în Statele Unite. Vasile Spiridon şi Mircea Vasilescu au început să publice tîrziu, Ioana Pârvulescu a scris mai întîi poezie şi proză, Ovidiu Pecican, istoric de formaţie, s-a ilustrat în genuri varii, pînă cînd să devină şi comentator constant de literatură ş.a.m.d. Temă deschisă pentru reflecţie…

Universitar apreciat în Iaşiul natal, unde susţine şi rubrici în gazete, Codrin Liviu Cuţitaru s-a manifestat - vasăzică - mai puţin în presa şi în viaţa culturală naţională. Toate cele şase cărţi pe care le-a semnat pînă acum au apărut la edituri de pe Bahlui, şi nu la cea care domină piaţa românească, recte Polirom-ul. Trei - la Universitatea la care predă.

Scurt inventar al primelor cinci. Volum de debut: Istoria depersonalizată. Scenariu de deconstrucţie a istoriei de pe o poziţie non-istorică (Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1997, 174 p.) Teză de doctorat (susţinută tot la Iaşi, în 1996, sub titlul Istoria şi ficţiunea. Scenariu…) de factură metodologică, deci „introductivă”, schiţă a viziunii autorului asupra domeniului său de expertiză. Titlul şi mai ales subtitlul indică opţiunea pentru deconstructivism. De fapt, bibliografia de sprijin, mai cuprinzătoare, merge de la Derrida la Hayden White, preluînd - deci - şi argumente ale „noului istorism” („new historicism”, căruia i se spune în carte, în româneşte, ca-n englezeşte: „istoricism”). Excurs teoretic, cu numeroase ilustrări literare, în special anglo-americane, deşi tema rămîne „transdisciplinară”, vizînd toate tipurile de naraţiune istorică. Alte deschideri: filozofice, lingvistice etc., venind pînă la propunerea lui Francis Fukuyama, pe-atunci propovăduitor al „sfîrşitului istoriei”, sau la „poetica” feministă a Elainei Showalter. „Policalificarea” şi diversitatea metodologică sînt caracteristice pentru spiritul deschis al autorului, deşi aspectul general al cărţii e mai monoton, dezavantajat şi de stilistica excesiv-conceptualizantă, pe alocuri atît de densă încît pare criptică.

Jurnalul Vestului Sălbatic. Un studiu de mentalităţi (Editura Junimea, Iaşi, 1999, 124 p.) recuperează note din 1993-1994, din perioada în care Codrin Liviu Cuţitaru a fost bursier Fulbright peste Ocean, la Universităţile din Austin, Texas şi Tucson, Arizona. Subtitlul, prea savant (dar într-un sens discret-autoironic), corectează titlul, căci nu ni se oferă un jurnal propriu-zis, ci consemnări sau evocări ale unor episoade, situaţii, personaje din respectivul stagiu Nord-american, şi anume nu în maniera notaţiilor „din mers”, ci eseistice, speculative, mereu atente la implicaţiile psihologice, comportamentale, culturale ale detaliilor cotidiene: oraşe, aeroporturi, campusuri, profesori, cowboys, un barbecue („BBQ”) ş.a.m.d. Un exemplu: topos-ul bibliotecii universitare provoacă reverii legate de postmodernitate ca epocă „post festum”, care a ajuns să stocheze, vastă, „memoria textuală a lumii” (p. 79-84). Anticipare - deci - a Istoreme-lor recente. Cf. mai jos.

Transcendentalism şi ascendentalism. Proiect de fenomenologie culturală a romantismului american (Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2001, 212 p.) şi The Victorian Novel. A Critical Approach („Al.I. Cuza” University Press, Iaşi, 2004, 216 p.) constituie „obolul” pe care profesorul şi-l dă sistemului de învăţămînt superior în care funcţionează. Diferenţa dintre ele nu e doar de limbă (o carte în româneşte, cealaltă în englezeşte): două literaturi, două perspective metodologice. Şi de astă dată subtitlurile spun adevărul: romanul victorian are parte doar de o „abordare critică”, în timp ce romantismul american e supus unei „fenomenologii culturale”, integrat - adică - în ample contexte extraliterare. Argumentul la Transcendentalism… se deschide cu o mărturisire exact în acest sens: „În postură de anglist, mi-am revendicat mereu expertiza în spaţiul literaturii, refuzînd generalizările […]. Ca americanist însă, am tendinţa permanentă de a transforma orice discuţie despre literatura Americii într-o dezbatere asupra Lumii Noi. […] Undeva, în clar-obscurul subconştientului freudian, am catalogat literatura americană - asemenea majorităţii europenilor incorigibili - drept anexă a unui experiment cultural unic în istoria mondială şi, prin urmare, fascinant, care merită în primul rînd efortul înţelegerii şi asumării.

El cuprinde America însăşi, ca entitate istorică, antropologică, sociologică şi mentală” (p. 7). În consecinţă, britanicii Dickens, Thackeray, surorile Brontë, George Eliot, Thomas Hardy, Henry James şi Joseph Conrad sînt analizaţi mai aplicat (dar nu cu consecvenţă rigidă: de pildă, capitolul despre surorile Brontë şi George Eliot urmăreşte constituirea „eului cultural feminin” şi procesul de emancipare care a condus către feminism - cf. The Victorian Novel…, p. 43 sq.), Emerson, Thoreau, Whitman, Poe, Melville şi Hawthorne, aşezaţi cu aceeaşi minuţie exploratorie sub lupa specialistului în tehnici literare, servesc şi ca materie de observare a „ipostazelor şi manifestărilor americanităţii” (Transcendentalism…, p. 171).

Între timp, printre obligaţii universitare ieşene şi stagii de lucru în teritorii anglofone, Codrin Liviu Cuţitaru se dedă şi la exerciţii critice şi eseistice mai puţin academizante, făcînd articlerie în presa culturală sau susţinînd rubrici „de intelectual” în ziare locale. Reprezentări critice (Editura Stand@rt, Iaşi, 2004, 356 p.) colecţionează cîteva texte tematice (despre postmodernism ş.a.), restul - comentarii pe marginea unor cărţi de literatură română în prima jumătate, universală într-a doua (mai ales - deloc greu de ghicit! - engleză şi americană). Recenzii, da!, însă de largă cuprindere, constant-digresive, astfel încît autorul să poată trage la fiecare pas consecinţe de relevanţă cît mai generală privitoare la starea culturii autohtone sau la tendinţe ideologice, „mentaliste” şi civilizaţionale internaţionale, „globale”.

Un comentariu detaliat al celei de-a şasea cărţi publicate de Codrin Liviu Cuţitaru, Istoreme (Institutul European, Colecţia „Societate & publicistică”, Iaşi, 2009, 440 p.) - în ediţia următoare ArtActMagazine.