Coada

Fiind născut la începutul anilor ‘80, amintirile mele în legătură cu vechiul sistem cuprind imagini neclare cu alergări printre blocuri, ceva desene a căror nume îmi scapă acum şi un miliţian care m-a prins punând scaieţi în ţeava de eşapament a unei maşini. Îmi amintesc de asemenea cum stateam lângă geam într-o noapte de decembrie ascultând sunetele de împuşcături din depărtare. Iar eu, din experienţă proprie, ştiu mult mai multe despre viaţa de dinainte de 1989 decât cei cu doi, trei ani mai tineri ca mine, ca sa nu mai vorbim de toţi cei născuţi din '89 încoace. Pentru toţi aceştia, dar şi pentru cei de o vârstă cu mine, recomand Coada de Dragoş Voicu.

Într-un orăşel provincial află lumea într-o zi de vară că la alimentară urmează să se aducă „tacâmuri" şi o iau la fugă cu bani, cu pungă, cu totul. Tânărul Ionuţ este trimis de părinţii săi înainte ca să se poată furişa printre oameni şi să ocupe un loc la coadă. Dar la scurt timp după ce pleacă, tânărul se loveşte de o mulţime de oameni. Tot oraşul ştie că vine marfa; tot oraşul e acolo, stând la coada care va ţine un an întreg. Personal, asta-mi aduce aminte de un banc vechi:

Ion, astronaut, urmează să plece în misiune. Înainte de plecare, îi lasă mamei sale un bilet: „Am plecat în spaţiu. Mă întorc peste două săptămâni". La întoarcere găseşte un bilet de la mama sa: „Am plecat la cumpărături. Nu ştiu când mă întorc."

Bancul se potriveşte cât se poate de bine în contextul acestui roman. Oamenii au venit de la bun început cu scaune, ştiind că vor avea mult de aşteptat. Ironia face ca acele „tacâmuri" să fie de fapt spinări şi aripi de pui, dar asta nu contează; oamenii vin pentru că la coadă trebuie stat, şi oricum, citind romanul, ne dăm seama repede că această adunătură este de fapt mijlocul prin care cartea ne prezintă o lume întreagă a trecutului.

Coada este povestea copilăriei, dar şi a vieţii în general trăite în perioada comunistă. În primul rând, pentru că naratorul îşi redă amintirile din acea perioadă, romanul ne prezintă cum era pe atunci viaţa de copil, cu praştiile făcute din sârmă, cu gumele Turbo, dar şi cu activităţile, jurămintele şi cântecele de pionieri. Pentru cineva ca mine care nu a prea simţit pe pielea sa efectele sistemului comunist este şocant să observ metodele subtile prin care generaţiile ceva mai în vârstă fuseseră manipulate. Amintesc din carte doar de cultul pentru Ceuşescu, „Tovarăşu'" cum apare aici, hrănit de cântecele care-l ridică în slăvi, de programele de televiziune care sunt numai despre el şi altele. Toate acestea sunt descrise pe tonul liniştit al omului care priveşte lumea din ochii unui copil, însă inocenţa exprimării maschează subtil greutăţile, abuzurile şi absurdităţile care existau pe atunci parcă peste tot.

La coadă, unde Ionuţ îşi petrece fiecare zi după şcoală, se creează o societate de sine stătătoare. Aici prietenii şi chiar iubiri se înfiripează, au loc discuţii diverse, iar tânărul Ionuţ este acolo să ne relateze nouă tot ce vede şi aude. Aceste personaje din jurul său sunt însă mai mult decât simpli oameni; pentru scopul şi intenţiile acestui roman, ei sunt de fapt simboluri arhetipale. Nea Marin este magazionerul, Nea Costel pensionarul, Domnul Georgescu profesorul, Tanti Nuţi şi Florica femeile muncitoare, iar prin ei aflăm despre viaţa diverselor categorii sociale. Astfel, magazionerul (ca oricare muncitor de acolo) este interesat de munca fizică, fără a prea pricepe ştiinţele sau arta. Pensionatul este interesat doar de ascultatul radioului şi relatează dificultatea cu care a reuşit să se adapteze viaţii de la oraş (multă vreme nu putea să priceapă conceptul de veceu în casă). Profesorul, simţindu-se subjugat, scrie fabule care maschează mesaje anticomuniste. Cele două muncitoare sunt fericite că au un loc de muncă, iar alimentele sau materialele pe care reuşesc să le fure de la fabrici le folosesc în scopuri comerciale. Iar pe lângă Ionuţ şi restul se plimbă un miliţian fără nume care reprezintă forţele statale care primesc mită de la toţi şi îşi permit mai orice. Prin toţi aceştia, romanul Coada crează un portret per ansamblu al societăţii anilor ‘80. Aici curentul în apartamente se tot ia, mâncarea este puţină, căldura în timpul iernii inexistentă. În lipsa produselor în magazine oamenii au ajuns să recurgă la comerţ prin schimb de bunuri furate de la locurile lor de muncă. Iar în paralel cu toate greutăţile şi neajunsurile, naratorul prezintă faptul că statul acordă gratis oricărui cetăţian casă, slujbă şi o butelie, concluzând cu fraza absolut ironică (chiar sarcastică) „Ce Stat bun!"

Important este însă să se stea la coadă. Ea este parte din viaţă; un mod de viaţă. Ironia morbidă face cǎ atunci când bătrânul Costel moare, corpul său nu este luat imediat în speranţa că nepotul său va putea veni repede să îl înlocuiască şi să se asigure astfel că nu şi-a pierdut locul la rând. Iar în final, după un an de aşteptare, când „tacâmurile" ajung în final şi tatăl lui Ionuţ (care-l înlocuia periodic la coadă) reuşeşte să umple punga cu produsele dorite, tranzacţia efectuată este percepută în unanimitate ca o mare victorie, tatăl este un erou, iar faptul că Ionuţ a rămas fidel cozii până în ultimul moment este actul care-l transformă din copil în bărbat.