Clasicul clasic - Coppélia, Opera Naţională Română Cluj-Napoca

De câte ori văd un spectacol montat după un text clasic, indiferent că este vorba de teatru, operă sau balet şi indiferent de maniera de abordare regizorală, nu pot să nu mă opresc mereu în faţa aceleiaşi întrebări: care este miza clasicului interpretat la modul clasic în sălile de spectacol contemporane şi, în aceeaşi măsură, care este miza aducerii clasicului în sfera unei interpretări moderne? Ramificaţiile discuţiei sunt multe şi nu-şi prea au locul într-un astfel de context, dar concluzia la care eu ajung invariabil, dincolo de nuanţele ei, mi se pare a fi una care se poate rezuma destul de simplu: singurele căi bolnăvicioase pe care artele spectacolului, în general, le pot urma, sunt fie aceea de a se solidifica într-o recurenţă infecundă a spectacolul clasic interpretat ca atare, fie aceea de a ajunge la disoluţie prin fluidizarea excesivă în câmpul viziunilor contemporane epatante, prin ruperea voluntare şi violentă, mai mult sau mai puţin justificată, faţă de vechi şi tot ceea ce reprezintă el.

Coppélia, una dintre piesele fundamentale ale baletului clasic, nu iese nici ea din această schemă a interpretărilor multiple. S-a jucat şi se joacă peste tot în lume, în aceeaşi eternă fluctuaţie a reprezentaţiilor clasice şi a celor moderne (Bolshoi-ul a pus în scenă, în 2010, o interpretare clasică a spectacolului, în timp ce Opera din Paris a venit, la începutul acestui an, cu o Coppéllia întunecată, dramatică, menită să sublinieze profunzimea personajelor şi a conflictelor dintre ele, lucru nu foarte comun în ceea ce priveşte un spectacol sentimental-comic ca cel după libretul scris de Saint-Léon şi Charles Nuitter şi muzica lui Léo Delibes). După o lipsă de 15 ani, Coppéllia s-a întors, la acest final de stagiune, şi pe scena Operei din Cluj, într-un spectacol ce îl are, ca semnatar al regiei artistice, pe Vasile Solomon. Vechiul coregraf al Operei clujene rămâne, dincolo de toate, un adept al baletului clasic. El vede limpede nevoia publicului clujean şi al celui român, în general, de coerenţă, de stabilitate, de coeziune interioară a spectacolului. O face şi acum, la acest final de stagiune, printr-o Coppélia care nu iese câtuşi de puţin din partitura şi libretul original, dar care reuşeşte să anime publicul, să redea spumos, prin mult dans, prin multe variaţiuni şi duete, acea atmosferă de încântare, de veselie, de sentimente perfect umane ca opunându-se mecanicismului lumii doctorului Coppélius. El renunţă în mare măsură la nuanţele psihologice (frankensteiniene?) pe care le capătă Coppélius (interpretat aici de Marius Toda) în multe dintre adaptările contemporane, pentru a pune bufonul pur în opoziţie cu fluxul puternic al unei vieţi aflate la apogeu, cu povestea plină de comic (bine intuit, de cele mai multe ori) dintre Franz (Lucian Bacoiu) şi Swanilda (Andreea Jura). Dansatorii sunt vii, trăiesc din plin, prin operă, adevăratul dans al vieţii (a se urmări gesturile pline de nobleţe suprapământeană ale unei Swanilde interpretate ca la carte, cumulate cu umanitatea unui Franz care îşi caută mereu iubita, care este atras de frumuseţea păpuşii din geamul casei Dr. Coppélius şi nu rezistă tentaţiei de a cunoaşte mai îndeaproape minunata „femeie” care i s-a arătat întâmplător).

Vasile Solomon vrea şi reuşeşte încă o dată să demonstreze că baletul interpretat la modul clasic nu trebuie să moară. O educaţie solidă a publicului în artele spectacolului nu poate porni decât de aici, din această participare completă, fără rezerve, la o lume a clasicului care încă mai are multe de spus. Este singurul mod în care baletul în aspectele sale moderne poate să devină coerent în mintea publicului. Soluţia este una care vine în mod natural: clasicul înţeles ca clasic şi clasicul înţeles ca modern nu trebuie să facă altceva decât să trăiască împreună în săli, unul pentru a-i asigura celuilalt ancore solide în mintea spectatorului (ce poate însemna o montare după Spărgătorul de nuci plină de fum şi chitări electrice fără o previzualizare a unei montări clasice a piesei?), celălalt pentru a asigura, prin filiera clasicului, voluptatea noului, a găsirii noilor mijloace, a adaptărilor, a aducerii vechilor adevărate probleme într-o lume prin definiţie non-meditativă.

Foto: Nicu Cherciu

Balet în trei acte.
Libretul: Charles Nuitter şi Arthur Saint-Léon
(după E.T.A. Hoffmann)