Clasicii şi necunoscuţii: TIFF 2010 - Primele 3 zile

La doar trei zile după deschidere, TIFF pare încă destul de echilibrat, oferind pentru fiecare film din competiţie cel puţin o ocazie foarte bună de a a-l rata. Pe de o parte, patru din cele 12 aflate pe drumul spre trofeu: Nimic personal, O soluție rațională, R şi Invers. Pe de alta, o serie întreagă de filme clasice: în primul rând, Metropolis, care sâmbătă spre prânz avea deja biletele vândute şi, cu cele două ore şi jumătate ale lui, s-a dovedit cât se poate de cronofag pentru cineva care ar fi dorit să vadă ambele filme din competiţie; apoi, Dracula, varianta spaniolă, şi căruia organizatorii festivalului i-au făcut reclamă şi la deschidere, incluzând câteva minute cu acomaniamentul uimitorului Gary Lucas; nu în ultimul rând, Pantofiorii roşii, un clasic britanic despre iubirea absolută de artă, a cărui primă secvenţă, cu o hoardă de studenţi care se îmbulzesc şi se calcă în picioare pentru a ocupa locuri la un spectacol muzical, contrasta cu scaunele goale ale proiecţiei de la Echinox, duminică seara.

Nimic personal, regia Urszula Antoniak

Pentru cei care competiţia e totuşi mai importantă, nu ar trebui să existe motive de îngrijorare. Deşi numele regizorilor sunt majoritar necunoscute, Cinema Victoria, acolo unde au loc proiecţiile seară de seară, nu rămâne cu locuri neocupate. S-a creat consensul, bănuiesc, an după an că nu pot exista filme proaste în competiţie; eventual, filme prea pretenţioase. Nu e deocamdată cazul între cele patru, dar pentru un ochi curios şi care a avut timp să compare aceste filme cu cele trei ajunse din competiţia de la Berlin de anul acesta (rusescul Cum mi-am petrecut sfârșitul verii, Submarino al lui Vinterberg şi al nostru Eu când vreau să fluier, fluier), e clar că un lucru lipseşte. Dacă Popogrebsky, Vinterberg şi Şerban au făcut filme intense, pe care le urmăreşti cu sufletul la gură şi care sunt şi greu de încadrat generic (sunt thrillere? drame? reacţii la filme de gen de la Hollywood?), nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cei cinci regizori (R e lucrat în doi) aflaţi la Cluj cu primul lor film.

Invers, regia Borys Lankosz

În fapt, fiecare dintre cele patru filme are câte un atu: pentru Nimic personal şi Invers, e vorba de imagine, R excelează prin brutalitatea şi concizia stilului, iar O soluție rațională are un foarte ascuţit (şi nordic) simţ pentru umorul de situaţie. Toate sunt excelente ca mostre ale cinematografiei europene din 2009/ 2010. Problema e că niciunul dintre cele patru nu te obligă să-l premiezi. Poţi să le admiri graţia, tăcerea, stilul frust sau, după caz, exuberanţa. La proiecţia de la Nimic personal, un film subtil şi vaporos despre singurătate şi iubire, după minute bune de tăcere, undeva în sală a izbucnit un telefon cu „Paper Planes” din Slumdog Millionaire. Câţi s-or fi gândit în acel moment, aha, asta lipseşte din film, poate nu neapărat muzica, dar neapărat dinamismul? Poate că problema acestor filme e că regizorii lor au inventivitate şi au şi câteva trucuri în mânecă, dar prea le repetă pe cele mai bune în curgerea poveştii. În O soluție rațională, o comedie suedeză, care arată exact ca un film de Bergman, rescris de Woody Allen, filiera Husbands and Wives şi repreluat în anii 2000 de un regizor suedez, deliciul filmului vine din absurditatea situaţiei: două cupluri ajung să locuiască împreună, pentru a trata atracţia apărută între unul dintre soţi şi soţia celui mai bun prieten al acestuia. Cum în antidot intră şi un accept tacit pentru infidelităţile celor doi, una dintre principalele surse de comic e reacţia celor doi lăsaţi deoparte, care parcurge mai multe stagii, de la neputinţă la infantilizare. Problema e, întâi, că aşa ceva am mai văzut în cinematografia nordică: una dintre intrigile secundare din Tillsammans al lui Lukas Moodysson constă tocmai în această punere onestă şi ironică a problemei consecinţelor revoluţiei sexuale şi a neputinţei ridicole a celor lăsaţi deoparte; dar, dincolo de inspiraţia, directă sau nu, din Tillsammans, o bună parte din film regizorul foloseşte aceeaşi şi aceeaşi situaţie, din care filmul iese doar la momentul epilogului.

O soluție rațională, regia Jorgen Bergmark

R, pe de altă parte, e într-o mare măsură copia (chiar dacă incidentală) a filmului Un prophète al lui Audiard - la nivel de stil, în povestea similară câteodată la nivelul detaliului. E inutil să-i cauţi deosebirile faţă de Un prophète atunci când întrebarea cea mai persistentă pe care o ai în cap e „De ce a mai fost făcut filmul acesta?” (cu întrebarea alternativă, posibilă, venind de peste Atlantic, după unele palmaresuri de anul acesta şi anul trecut: „Ce au europenii dintr-o dată cu sistemul carceral?”). Fără a fi un film slab, R e totuşi ajuns din start pe locul doi. Nu ai spune, dacă te gândeşti că unul dintre regizori, Tobias Lindholmm, e de asemenea scenaristul lui Submarino, un film danez care se petrece tot printre marginali şi, ocazional, la închisoare, dar care e salvat de un regizor (Vinterberg) mai experimentat şi care ştie să injecteze un tip mai comestibil de cruzime decât acela din R.

R, regia Tobias Lindholm şi Michael Noer

Invers, un film polonez regizat cu ingeniozitate de un autor de filme documentare, Borys Lankosz, trece imperceptibil dintr-un gen în altul şi ar avea şanse mari la un premiu, dacă nu ar fi constituit, din nefericire, din două poveşti, uan petrecută în Polonia comunistă a anilor 50, alta undeva după căderea comunismului, şi care diferă stilistic atât de mult, încât povestea din zilele noastre, deşi are rolul ei de epilog, e un apendice pe care pur şi simplu filmul pare să nu-l tolereze. Combinat cu materiale din arhive, Invers (al cărui titlu, dacă iei în serios multiplele aluzii la moneda pe care o deţine şi ascunde protagonista, ar trebui tradus mai degrabă prin Revers) e un film făcut parcă pentru audienţele din Europa post-comunistă, plin de aluzii la forţa represivă a comunismului, care se manifestă sub un exterior elegant, tăcut, dar brutal.

Nu în ultimul rând, merită amintită una dintre frumuseţile neaşteptate ale festivalului, un triptic făcut pentru televiziunea britanică de trei regizori mai puţin cunoscuţi (unul dintre ei; James Marsh, e totuşi câştigător al unui Oscar pentru cel mai bun documentar, Man on Wire), 1974, 1980 şi 1983, adunate sub acolada de Red Riding Trilogy şi de văzut neapărat înainte ca Ridley Scott să-şi pună în aplicare ameninţarea şi să transforme materialul cărţii care stă la baza filmelor într-o producţie proprie, realizată de data asta în SUA. Cea mai bună parte (poate şi fiindcă lansează premizele lumii corupte a nordului Angliei, cu care rămâi pe tot parcursul filmului) e prima, în regia lui Julian Jarrold, excelent filmată şi terminată într-o notă atât de sumbră, încât îţi aminteşte de filmele care chestionau autoritatea poliţienească şi statală din anii 70. Cum întreaga trilogie are în jur de cinci ore, e şi probabil unul dintre cele mai sufocante filme ale TIFF-ului; cu toate acestea, nu am auzit absolut nicio plângere după aceea.