Cînd moartea ţiuie

Sînt puii de irachieni mişunători.

Cei cărora le arunci o găleată de apă în cap pentru că sînt jegoşi.

Cei pe care ai vrea să-i uiţi.

Sînt mătuşile, unchii, bunicile, prietenele, prietenii, numele încrustate pe o listă cît moartea de lungă. Nume scrijelite în pielea memoriei tale care se zvîrcoleşte şi te întoarce. La Auschwitz. La Dachau. La ultima clipă acolo. La ultima îmbrăţişare dintre o fetiţă de 8 ani şi-o bunică. La ultima zi de naştere.

Sînt cei pe care noaptea, înainte să adormi, îi revezi ca şi cum ar fi pe celălalt trotuar.

Cei pe care nu vrei să-i uiţi niciodată.

La Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, Radu Afrim regizează un spectacol profund intim şi fundamental politic. Un manifest al memoriei care deschide dulapuri şi sertare. Care cere să se audă chiar dacă asta înseamnă să trăieşti într-o rană deschisă.

Textul lui Savyon Liebrecht - Miriam W (It’s All Greek to Me) - e o descindere în intestinele amintirilor.

Savyon Liebrecht e născută la Munchen în 1948, de unde emigrează la vîrsta de un an în Israel, împreună cu părinţii ei, supravieţuitori ai Holocaustului.

Piesa sparge cutiile etanş ale memoriei subiective şi colective, care par să se dezgheţe şi să curgă într-un prezent cu traume necicatrizate.

Regizorul Radu Afrim şi scenografa Iuliana Vîlsan dau memoriei spaţiul în care se poate instala pe verticală. Spaţiu sobru şi rafinat, cu mobilă grea şi elegantă - dulapuri, uşiţe care se deschid la un moment dat şi lasă să se vadă un ciob de  copilărie, masă, două camere delimitate ca două celule de intimitate corespondente, pereţi scrişi, pe care s-a depus stratul adolescenţei, pomişori şi verdeaţă, într-un contrapunct vegetal cu lemsnul. Obiectele îşi prelungească ecoul unui timp aparent mort în lemnăria clipelor prezente. Afrim leagă timpii dinamici prin corpurile îngemănate, ca şi cum nimic nu se desprinde niciodată de ce a fost cîndva, ca şi cum braţele femeii n-au încetat niciodată să atingă mîinile fetiţei. Regizorul pune la aceeaşi masă, într-o fracţiune de secundă, tortul supraetajat din adolescenţă şi rudele moarte la Auschwitz, dansul de la petrecere şi tonalităţile sparte din lagăr. Legătura de adîncime între particule de memorie afectivă care implică recuperarea unui calup de istorie este miza acestui spectacol de atmosferă de familie şi de tensiune politică.

E spectacolul unor oameni-timpuri co-locatari. Sînt oameni care tractează istorii de care nu se pot desprinde sau pe care încearcă să le sufoce ca să nu le mai audă. Numai că memoria are în scest spectacol un sunet în trepte, un ecou care iese din măruntaiele obiectelor.

Revenirea în locul părăsit în urmă cu 20 de ani este, de fapt, coborîrea în mai multe etaje de timp. Miri se întoarce să-şi vîndă casa în care a copilărit. Întîlnirea cu agentul imobiliar (Andi Vasluianu controlează excelent emoţia revederii şi stăpîneşte intensitatea pasiunii încă vii) este de fapt plonjarea în copilărie. Şi din copilărie în lama bisturiului numit lagăr de concentrare. O amintire se încolăceşte în alta. Agentul imobiliar, puştiul irachian îndrăgostit nebuneşte de Miri, îşi vindecă un complex din copilărie şi-o îngrijeşte pe mama lui Miri, cea care-i turna găleţi de apă în cap. Conflictul politic pătrunde în cele mai intime capsule de memorie, într-un spectacol în care accentul pe o dramă de familie deschide multiple reflecţii asupra supravieţuirii contemporane într-un spaţiu bîntuit de contorsionări ideologice. Mirele, copila-miriapod (Florentina Năstase alternează vivacitatea nestăpînită şi tensiunea uneia dintre cele mai frumoase declaraţii de iubire pentru tatăl mort) ţîşneşte din dulapurile unei case-depozit de martori ai istoriei recente, de vieţi care îşi dau prin maşina de tocat nervi experienţele dureroase, de amintiri înghesuite în cotloane. Mama şi mătuşa ei sînt feţe contrastante ale unei memorii bicefale. Mama îşi aminteşte cu înverşunare numele tutuor morţilor din lagăr, ca şi cum orice secundă de uitare e un pas în uitare, iar mătuşa strînge între dinţi amintirile care au un gust amar. E gustul de care vrea să uite ca să se poată proteja. Ca să poată trăi fără tot ce o doare. Una (Clara Flores într-un rol de adîncime emoţională la limita nevrozei) face recurs la memorie, cealaltă (Ada Simionică, exuberantă şi voit frivolă, ironică şi, în acelaşi timp, camuflînd perfect ghionturile amintirilor) pune memoria pe tuşă. Între ele e bărbatul pe care una îl copleşeşte pasional (mătuşa) şi cealaltă îl amînă visceral (mama). Ioan Coman e tatăl blînd şi intempestiv, stîngist care nu vrea să audă în casa lui melodiile din lagăr.

Radu Afrim creează o dramaturgie sonoră perfect rotundă. Miriam W (It’s All Greek to Me) este cel mai profund muzical spectacol al său. Un apel la memoria care ţiuie în obiecte, în oameni, în roza translucidă din decor, în fetiţa ghemuită pe dulap.