Chick Corea & Gary Burton sau cum să te convertești la jazz

Există, clar, un public de jazz în România. E o mică „sectă” care se comportă ca într-un fel de masonerie a muzicii. Se știu unii pe alții din cârciumile de profil: din răposata Lăptărie, din Green Hours, din la fel de defunctul Big Mamou sau din Art Jazz Club. E posibil să nu se vadă cu anii, că tot se țin minte și se recunosc peste timp prin mici gesturi. Se cunosc, se știu, se ajută unii pe alții, mai ales când vine vorba să se cupleze mai mulți într-o mașină ca să meargă la Gărâna. Sunt o gașcă, o lume, un mod de viață. Boem, urban, intelectual, și ca „adeziune” politică sunt, în general, de dreapta, fiind mulți dintre ei foști „decreței” care, dacă nu au participat la Revoluție, măcar au trecut prin Piața Universității în anii `90 și au strigat „Cine-a stat cinci ani la ruși nu poate gândi ca Bush”. Sunt niște oameni mișto, una peste alta, care, deși au ajuns să aibă bani, nu se dau în lături de la un concediu fără fițe petrecut la cort, în stil hipiot. Pentru iubitorii de jazz, concertele sunt ca  sărbătorile religioase pentru credincioși. E o ocazie minunată de a te îmbrăca frumos (în cazul de față cu blugii vechi din facultate, dacă te mai încap), de a te duce la concert aproape ca la slujba de duminică ca să-ți manifești credința în jazz și-n valorile lui și ca să te  întâlnești cu prieteni mai vechi sau mai noi, oameni care au ca și tine același „crez”. În general, sunt cam aceiași oameni care colindă țara în lung și-n lat și ar merge și până la capătul lumii ca să vadă o „cântare” mișto.

I-am revăzut în toți acești ani cu drag pe cei pe care-i știam din Lăptăria tinereții mele, de la cântările din fiecare duminică ale lui Johnny Răducanu,  la fiecare concert important: la Richard Galliano, la Bobby McFerrin, la Trilok Gurtu, la regretații Joe Zawinul și Michel Petrucciani și tot așa. Evident că nu mi-au înșelat așteptările și au apărut și marți seară, la Sala Palatului, la concertul duetului Chick Corea-Gary Burton, organizat de Teatrul Național de Operetă. Mulți dintre ei (printre care și părintele Alexandru, preot la Biserica Sfinții Apostoli din București, unul dintre cei mai mari iubitori de jazz pe care i-am cunoscut vreodată) au venit însoțiți de copii, ca să le transmită „microbul” încă de mici. Din când în când se auzeau explicații date de părinți copiilor: „La jazz, se aplaudă după fiecare solo. Nu e ca la concertele simfonice.” Concertul cuplului Chick Corea & Gary Burton a fost minunat, de povestit nu numai la copii, ci și la nepoți, iar entuziasmul era general. Pianul lui Chick și vibrafonul lui Gary au fost „a match made in Heaven”, după cum s-a exprimat la ieșire un spectator anglofon. O seară plăcută, cu o energie grozavă, care să te facă să te simți bine în pielea ta, în orașul tău, în țara ta.  În definitiv, câți dintre românii care ascultau jazz pe discuri de vinil și-ar fi imaginat acum 25 de ani că vor ajunge să-l vadă cu ochii lor, ba încă de mai multe ori într-o viață, pe Chick Corea? Un pic de gândire pozitivă nu strică. Iarna s-a dus, „înfloresc grădinile, ceru-i ca oglinda”, iar concerte de jazz o să tot mai fie.