Cerul deasupra Berlinului: Cartea norilor, Chloe Aridjis

Pentru ediția română, traducere și note de Ioana Pricop

Ed. ALLFA, București, 2012

Influența „nefastă” pe care o poate avea o bibliotecă asupra unui copil e un lucru știut și demonstrat în numeroase alte ocazii. În cazul de față, Chloe Aridjis mărturisește, fără a se simți câtuși de puțin „vinovată”, că a crescut într-o casă ticsită cu cărți, iar printre prietenii de familie ai părinților săi se numărau personaje ca Jorge Luis Borges. În plus, fiind diplomat de carieră, tatăl autoarei fusese nevoit să-și ducă mereu familia cu el, în Mexic sau Olanda, fără a avea un loc pe care să-l numească propriu-zis „casă”.

Cu aceste date, Cartea norilor nu avea cum să fie altceva decât un roman despre dezrădăcinare. Personajul central e Tatiana, o mexicancă (?) ce câștigă o bursă pentru stăpânirea bună a limbii germane și se stabilește la Berlin. Aici, pentru a se întreține măcar parțial, muncește orice, joburi ciudate, mult sub calificarea ei. Dar cea mai apăsătoare e singurătatea asigurată de marele oraș, cu paradoxul ei inerent, ce răzbate chiar din formulare: metropola o adoptă și o respinge în egală măsură, o protejează și o alungă, amintindu-i mereu că este și va fi mereu un Ausländer, un element cu o vibrație total diferită. În fapt, Berlinul constituie obiectul central al acțiunii și nu simplul decor al ei. Aceasta din urmă e doar un pretext pentru ca cititorul, cu ochiul lui curios și neexperiementat, să cunoască marele oraș în intimitatea sa, de la celebra poartă Brandenburg sau Alexanderplatz la mai puțin cunoscutele Plattenbauen RDG-iste, străzi și cartiere nesfârșite făcute aproape exclusiv din plăci presate de beton. Sună teribil de cunoscut, nu? Acest Berlin e descris, însă, nu din perspectiva străzii, ci de undeva de mai sus, parcă dintr-un ochi omniscient ce levitează ușurel deasupra personajelor. Sigur, veți spune, s-a mai trezit cineva la spartul târgului, în post-modernism, să folosească trucuri demult consacrate în literatura clasică. Adevărul e în altă parte: nu e vorba de omnisciență auctorială, ci culturală. La fel cum Kant a fost întrebat de un profesor englez venit în vizită la Königsberg când a fost ultima dată la Londra, din moment ce descrie cu amintiri atât de vii orașul, iar răspunsul primit, ce poate fi ușor dedus, a fost că orașul fusese vizitat doar prin cărți și din imaginație, tot astfel poanta supremă ar fi ca doamna Aridjis să nu fi călcat vreodată în Berlin.

Cultura sa e într-atât de vastă și imaginația, dublată de o scriitură isteață, atât de aplicată, încât poanta aceasta, deși extrem de improbabilă, poate constitui un pariu valid la năstrușnicele case de profil londoneze. Ni se povestește despre Walburgisnacht, noaptea magică în care spiritele malefice ale lumii de dincolo vin să ne amintească despre focuri și pedepse de tot felul, cu precădere păgâne, sau despre epocalul der Struwwelpeter, unde (prietenii știu de ce) copii neastâmpărați de tot soiul se întâlnesc cu pedepse suprarealiste mult peste fapta comisă.  Berlinul o adoptă, așadar, pe Tatiana, însă ca părinte spiritual nu se descurcă prea grozav, compensând răceala tipic germană doar cu disciplină (precum regula asociației de locatari ca fiecare apartament să aibă geamurile deschise fix 15 minute, la intervale de fix 6 ore) și job-urile la limita supraviețuirii doar cu anticariatele și librăriile pentru alinare sufletească. Printr-o cunoștință de familie, un vecin plecat cu decenii în urmă din Mexico City, Tatiana ajunge să muncească pentru un istoric și savant renumit, dr. Weiss, ajutându-l să-și transcrie înregistrările de pe un dictafon. Această muncă ingrată de scrib îi aduce, însă, satisfacții. Vocea puternică, gravă, dar egală și relativ caldă a istoricului sună precum cea înregistrată pentru U-bahn, care, se pare spre deosebire de arțăgoasa doamnă care proclamă „urmează P-ța Romană cu peronul pe partea dreaptă”, e plăcută, liniștitoare și induce starea potrivită pentru transa călătorilor nevoiți să meargă până la capătul liniei.

Odată cu dr. Weiss, cunoaștem și Berlinul secret, subpâmântean și, uneori, chiar suprateran, căci miturile și legendele nu discriminează în funcție de lumina solară. Arhaicul cercetător are o singură preocupare: găsirea și dezgroparea tuturor crimelor naziste și comuniste, prinderea și condamnarea tuturor ofițerilor S.A., S.S. și Stasi. Demersul a fost făcut de nenumărate ori, și chiar dacă prin U-bahn călătorii îngroziți mai pot să aibă halucinații cu un Hitler stafidit, de peste 100 de ani, deghizat în babă și însoțit de acum pensionați veterani ai Hitlerjugend, e greu de crezut că vinovații n-au fost deja condamnați de natură. Ceea ce câștigăm din toată această obsesie e o descriere inedită a Zidului Berlinului, a maniilor și coșmarurilor pe care le trezea, a catacombelor orașului, folosite alternativ pentru tortură și adăpost, și mai ales a Geisterbahnhöfe, stațiile-fantomă din zona de Est prin care S-bahn și U-bahn treceau fără să oprească.

Și totuși, probabil veți întreba legitim, ce legătură au norii cu toate acestea, că doar Berlinul, indiferent cât de vast, e totuși pironit la sol? Și oricât de mult ar ajuta cu seninul său ori ar apăsa cu norii, relevanța lui asupra acțiunii sau relatării ar trebui să fie una extrem de redusă. Ei bine, nimic mai fals. O suspectez pe Chloe Aridjis că tema cărții e din nou o poantă sau, mai ceremonios, un tribut adus clasicului film făcut de Wim Wenders în 1987, Der Himmel über Berlin, unde îngerii vegheau din ceruri asupra unui oraș încă scindat, unde psyche-ul colectiv și mai ales cel individual se confruntau cu drame istorice sau cotidiene, iar când firavul spirit uman amenința să cadă în hăul disperării, ei interveneau (spiritual, desigur). Fără a strica surpriza finalului, e de zis că acei îngeri cel mai probabil nu au fost pensionați odată cu dărâmarea zidului, dat fiind că dramele umane sunt mereu aceleași. Din nou, de ce o carte despre Berlin și norii săi? Ca să mergem să-l vedem, să ne convingem singuri de ce spiritul german e atât de greu de răpus, iar crimele atroce săvârșite în numele superiorității sale atât de greu de îngropat. Sau poate, mult mai plauzibil, pentru că în Alexanderplatz trebuie să fie la postul ei o nebună care, pentru doi euro și un salut, să ne zâmbească cât pentru toate zilele.