Ce mai simt cei care vorbesc? - Carlo Maria Martini în dialog cu Umberto Eco

În ce cred cei care nu cred?, Carlo Maria Martini, Umberto Eco, Editura Polirom, Iaşi, 2011, ediţia a II-a

Mărturisesc că întâlnirea mea cu textul despre care vreau să vorbesc aici nu a avut loc conform binecunoscutului mecanism al vederii pe raft în librărie - curiozitate lăsată cu tremure ale membrelor inferioare până la casa de marcaj - devorare în drum spre staţia de autobuz. A fost o întâlnire mai degrabă întâmplătoare, generată, probabil, în mintea mea, de o curiozitate mai degrabă reţinută determinată de titlu şi, în cea a persoanei care mi-a oferit-o, de o oarecare luare la cunoştinţă a faptului că, în nebunia circulară pe care (încă?) ne-o permite tinereţea, clipele de siguranţă alternează cu cele de instabilitate (a se citi momentele de euforie extatică se succed celor de disperare cumplită). „Pentru când mai am întrebări” suna ca o indicaţie valabilă, mai ales că opiniile solide şi lipsa întrebărilor mi se par semne ale spiritelor sănatoase, în sensul cioranian/nietzschean al conceptului.

Mă gândeam, citind cartea-dialog propusă de editura Polirom într-o a doua ediţie a sa, apărută în acest an, că o serie de întrebări şi răspunsuri ce au loc pe un teren etern nesigur şi, prin urmare, unul al imposibilităţii unor răspunsuri definitive - mai exact, cel al unor locuri comune între cultura laică şi cea clerică - nu poate căpăta titlul promiţător-tranşant În ce cred cei care nu cred? (In cosa crede chi non crede?, în original) decât din raţiuni comerciale. Deşi ştiam că dialogul dintre semioticianul Umberto Eco şi cardinalul Carlo Maria Martini a fost prilejuit de rubrica oferită tocmai în acest scop de revista italiană „liberal”, între 1995 şi 1996, am aflat abia spre sfârşitul volumului că titlul a fost propus tot de reprezentanţii publicaţiei. Mi-am şters, atunci, primul rând de sudoare de pe frunte: o întrebare ca În ce cred cei care nu cred? n-ar fi putut fi pusă la modul acesta de vreunul dintre cei doi principali participanţi la dialog, reprezentanţi de marcă ai culturii italiene şi occidentale, în general, fie ei şi situaţi de o parte şi de alta a unei baricade mai mult sau mai puţin valabile.

Înainte, însă, ca circumspectul din mine să se înfoieze prea tare, să vă spun mai clar despre ce este vorba: Umberto Eco şi Carlo Maria Martini sunt invitaţi să poarte un dialog despre etică şi despre problemele noului mileniu legate de credinţă şi morală. Nimic mai nobil decât filosoful intrând în dialog cu sacerdotul, în această minunată epocă a negocierii pe care ne este dat să o trăim. Premisa dialogului se formulează încă din primele epistole: între laic şi cleric există terenul comun al unei anumite forme de morală, dominată de ideea existenţei unui Adevăr şi, ca urmare a acesteia, de cea a binelui în opoziţie cu răul. Diferite sunt perspectivele din care sunt privite conceptele: cardinalul Martini vorbeşte despre existenţa unor valori eterne, despre existenţa unei etici bazate pe principii metafizice, universal valabile şi despre cea a unui absolut moral, toate fiind determinate de prezenţa de necontestat a transcendenţei. Eco, pe de altă parte, vede şi el în etică existenţa unor principii comune tuturor culturilor, bazate pe fapte naturale, certe şi, prin urmare, pe un „repertoriu instinctiv al omului”. Amândoi consideră, în textele lor, necesară prezenţa unui fundament cert al moralei şi amândoi admit obscuritatea lui, chiar dacă la Martini acesta este „Misterul transcendent”, iar la Eco este instinctivitatea omului şi, sursă a obscurităţii, faptul că tocmai aceasta îl duce la construcţia de modele iluzorii sublime. Semioticianul afirmă, în replica sa la epistola intitulată Unde află laicul lumina binelui? (cea care conţine, în fapt, întreaga esenţă a cărţii): „Dacă aş fi un călător venit din galaxii îndepărtate şi m-aş afla în faţa unei specii care a ştiut să-şi propună acest model (al creştinismului bazat pe iubire şi jertfă n.r.), aş admira, cucerit, uriaşa sa energie teogonică şi aş considera că această specie mizerabilă şi infamă, care a săvârşit atâtea orori, este răscumpărată prin simplul fapt că a reuşit să creadă că acesta este Adevărul”. Şi Eco susţine, ca şi Martini, o perspectivă care propune aspiraţia tradiţională către un fundament absolut al eticii.

Este principalul punct în care (subiectiv, desigur) am fost lăsat rece de dialogul, altfel, extrem de matur şi destul de antrenant între cei doi. În perspectiva filosofiei contemporane, pe care, desigur, cei doi participanţi la dialog o cunosc mult mai bine decât mine, mi se pare că a nu lua în discuţie nici măcar pentru un moment devenirea continuă şi, măcar în teorie, posibilitatea dărâmării oricărei forme de legi morale şi înlocuirea ei cu alta la fel de validă, mi se pare a-ţi miji ochii în aşa fel încât să te poţi concentra doar pe ceea ce-ţi place să ai în faţă, fără a mai fi deranjat în fluxul imaginilor pe care le captezi de formele agitate ce ţi se zbat la periferiile privirilor. Al doilea lucru care nu mi se pare tocmai fericit constă în chiar formula de la care porneşte dialogul: un reprezentant al lumii laice în opoziţie cu un cleric. Nu văd nimic sănătos în acest sistem iniţial al „intrării în ring” a celor doi (deşi textul nu se desfăşoară nicidecum în maniera unei lupte) şi nu văd nimic sănătos în crearea conştientă de astfel de diferenţieri tranşante, chiar dacă se urmăreşte, în cele din urmă, acoperirea rifturilor şi crearea de legături. Nu cred că putem să vedem în cei doi oameni de cultură entităţi atât de diferite; nici Eco şi nici Martini nu vin dintr-o altă galaxie pentru a studia ideile celuilalt umpluţi de o curiozitate ştiinţifică: însuşi semioticianul mărturiseşte că a fost un catolic practicant până la vârsta de 22 de ani. Pare-mi-se şi cred că nu doar mi se pare că handicapul unei astfel de premise nu poate fi depăşit decât printr-o subtilă pedanterie care ajunge, în cele din urmă, să sugrume adevărata substanţă a unui astfel de dialog.

Dincolo de toate, un dialog real asupra credinţei nu poate însemna doar această coajă a politeţurilor şi a căutării formale şi cuminţi a unui echilibru. Îmi place să cred, în naivitatea mea, că dansului vieţii, al sălbaticei fluctuaţii de beţii extatice şi căderi violente, îi trebuie mult mai mult decât atât pentru a fi definită. Cu riscul de a fi acuzat de vreun fundamentalism de un fel sau altul, mărturisesc că îmi revine şi acum în minte, la finalul lecturii, un citat biblic la care îmi este dat să revin mereu şi mereu: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!  Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa, 3:14-16).