Cât e artă, cât e kitsch? Lume, lume, ia de-aici!

foto: Adrian Piclisan

Teatrul Naţional din Timişoara a redeschis Sala 2, celebrul manej imperial care s-a transformat pentru prima dată în teatru o dată cu montarea lui Radu Afrim, „Boala familiei M”. Renovată şi modernizată, sala a rămas acelaşi spaţiu generos în care scenografii îşi pot face liniştiţi de cap. Şi cum în teatru mai totul se sărbătoreşte prin muncă, panglica Sălii 2 a fost tăiată cu o nouă premieră:”Revizorul” de Gogol în viziunea regizorală a lui Petru Vutcărău.

Acesta reuşeşeşte să scoată la iveală, ca un arheolog, (asistat de scenografa Stela Verebceanu), săpând prin noroaie, o întreagă aşezare umană. Înotând prin glod, traversând încolo şi-ncoace poduri şi podeţe, cetăţenii micului orăşel dintr-o gubernie îndepărtată supravieţuiesc vremii şi vremurilor cum pot, dând şi luând şpăgi, cumpărând bunăvoinţa mai marilor zilei prin slugărnicie, linguşeală şi câteva ruble. Spectacolul începe cu o întâlnire de plăcere a potentaţilor oraşului. Pe o ploaie măruntă care, în loc să cureţe spaţiul, „împroaspătează” noroiului, „băieţii” îşi văd de viaţa lor dulce. Pescuiesc, se încălzesc cu o cinzeacă de vodcă şi halesc fripturi făcute de către slugi la botul calului. Stricându-le cheful de paranghelie, primarul îi anunţă că un intrus, un fel de „virus” aducător de nenorociri, ar putea să le strice traiul tihnit: un revizor de la centru.

Cum regizorul de peste Prut este un cunoscător al autorilor ruşi şi al lumii lor, atmosfera rusească este foarte convingător „desenată”: dansurile populare, costumele vesele, permanenta pendulare a rusului între vodcă şi credinţă şi aşa mai departe. Rusia profundă este, desigur caricaturizată, de aceea culorile costumelor sunt mai tari, uşor kitchoase. Nămolul omniprezent trimite mai mult la ideea de mlaştină, în timp ce Corupţia e un fel de triunghi al Bermudelor în care se pierd toate conştiinţele. Tot caricaturi sunt şi personajele. Se joacă gros şi apăsat subliniind aspectul de făcătură într-un fel de caricatură a caricaturii. Pare că nu mai este vorba de oameni adevăraţi, ci de desene schematice, bidimensionale. Scena e mereu plină ochi de astfel de arătări ale căror vieţi sunt doar figuraţie. Actorii au avut o misiune grea: să „joace” kitschul fără a pica de-a binelea în el. Câţiva dintre ei au avut apariţii pe care cu greu le poţi uita. Cătălin Ursu, Hlestakov, apare în faţa prostimii cu cizme de lac, înalte până la brâu, desprins parcă dintr-un film sado-maso, şi cu o hlamidă ca de monarh, lăsând „urbea” cu gura căscată. „Revizorul” e un simpatic pierde vară, pus mai mult pe şotii decât pe căpătuială, iar Cătălin Ursu reuşeşte să-i „prindă” personajului aerul proaspăt şi simţul ludic. Andrea Tokai face un rol comic, pe contre-emploi, fiind fiica virginală şi timidă nevoie mare a primarului, îndrăgostită melodramatic, telenovelistic şi otv-istic de „revizorul” Hlestakov. Ion Rizea (primarul) reuşeşte admirabil să-şi păstreze „echilibrul” scenic, neeşuând în şuşă, deşi i-ar fi fost atât de la îndemână. Ceilalţi funcţionari fac împreună un foarte haios personaj colectiv, cu multiple măşti, mişcându-se în grup, ca un ansamblu de dansuri populare, făcând mai mult sau mai puţin aceleaşi gesturi, ţinând variaţiuni ale aceluiaşi discurs.

Textul e încă pe cât se poate de proaspăt, iar într-o ţară ca a noastră, cu miniştri „şpăguibili” în caltaboşi, slană şi pălincă, Gogol s-ar simţi ca la el acasă. Dacă ar şti „răposatul” Nikolai Vasilievici ce potenţial dramaturgic au mai marii noştri, i-ar cere Bunului Dumnezeu o nouă „repartiţie”.