Fericiți cei săraci cu duhul, căci ei au uitat de mult ce mai caută pe aici. E foarte greu să scrii o recenzie despre o asemenea carte. Demersul are ceva din ridicolul unui priapic străduindu-se să caligrafieze, a unui cocostârc la un concurs de mâncat sandvișuri-viteză. Vom încerca, totuși, măcar de amorul artei şi mai ales pentru că această ultimă carte a marelui Arnaud Desjardins, plecat dintre noi imediat după publicarea volumului, merită toată atenția unui public asaltat de zeci de mii de cărți care strigă dintre rafturi și nu pot fi alese cu oarecare discernământ. Nu în secolul vitezei, căci ajungem iar la ea.

S-a lăsat frigul peste Cluj şi toată lumea respiră uşurată când intră în Piano Cazola. Cuierul îşi simte umerii grei de la hainele care se odihnesc pe umeraşele lui, dar, în sfârşit, e împlinit. Sunt mese elegante şi oameni eleganţi; parcă toată lumea tinde să îşi îndrepte spatele şi să adopte o postură semeaţă într-un astfel de local. Un clinchet de clopoţel face linişte în sală: e timpul pentru Întâlnirile esenţiale de la Cluj Napoca.

Să ne-nţelegem: sunt mai slobod la gură ca un antrenor de divizionară cu Tourette. Mi se plimbă pe buze, în fiecare zi, în scârbavnice alăturări cu termeni neaoşi de una-două silabe şi conducători sovietici, şi alaiuri de sfinţi, şi recuzită bisericească, şi neamuri defuncte.

În 1099, la capătul primei cruciade, Ierusalimul cade fără ca apărătorii să aibă vreo șansă. Înfometați, extenuați și mânați de lăcomie, cruciații cuceresc orașul și distrug tot. Distrug fără discernământ monumente vechi și documente prețioase, ucid evrei, musulmani și creștini.

Pentru mulți e doar un reportaj romanțat prilejuit de un fapt barbar, petrecut la o margine de țară. Privit cu alți ochi, însă, Spovedanie la Tanacu e, poate, cel mai ilustrativ text, cu dense valențe sociologice, despre religiozitatea de azi din România ortodoxă. Meritul e al Tatianei Niculescu Bran, care a intuit potențialul de problematizare din spatele unei simple întâmplări tragice, un caz altfel de excepție și aparent nereprezentativ, și care a ales curajos genul romanului jurnalistic, evitând orice comentariu direct și încercând o abordare empatică a personajelor.

Că Veneția din imaginație nu are prea mult de a face cu orașul real, iar canalele atât de inedite și romantice duhnesc îmbibate de resturi alimentare și animale, nu înseamnă nimic, până la urmă. Un roman care se vrea incitant și alert se poate lega de orice alte elemente considerate adecvate, iar Andrew Wilson știe să folosească, documentat, arta plastică și arhitectura pentru a crea cadrul potrivit unui thriller.

Dat fiind că de foarte puțin timp s-a decernat premiul Nobel pentru literatură, profit de prilej pentru a fi de acord cu domnul Mircea Cărtărescu, în sensul că Mo Yan, laureatul din acest an, era la kilometri distanță de mulți coloși ai cuvântului scris cu care a concurat, și pe care totuși, i-a învins pe nedrept.

Să faci critică literară în contextual „manelizării” culturii de consum se anunță din ce în ce mai dificil. Întreaga media abundă de contra-exemple informative și culturale, iar cultura populară e ridiculizată de critica serioasă din cauza apropierii ei de sferele de interes cotidiene. Nu poți fi critic serios și să te ocupi cu Cow and chicken. Sau poți?

„În ceea ce privește problema de conținut, rezonanța metaforică, la nivel figurativ-narativ, a matricei linie-spațiu pune în pericol simplitatea ocolitoare a ultraspecificității inerente”.

Editura Univers ne dă ocazia să îl redescoperim pe Boris Vian în noua ediție Nuvele inedite, prin intermediul căreia facem cunoștință cu scurte povestiri apărute în diverse ziare sau publicații și reunite în cartea de față.