Carmina Burana: Teatru Coregrafic à la Gigi Căciuleanu

A asculta Carmina Burana - chiar şi în formă oratorică - este o revelaţie. Creaţia vocal-simfonică a compozitorului german Carl Orff (1895-1982) este plină de energie, spirit ludic, ritm şi vervă. Imn al primăverii, al dragostei şi al vinului, Orff şi-a imaginat compoziţia drept cantată scenică. După propria indicaţie, genul Carminei Burana abordează cântecele profane pentru solişti si cor, acompaniate de instrumente şi proiecții. Lucrarea, împărţită în trei mari secţiuni chiar la „naşterea” ei (1935-36), a fost destinată compoziţiei; e de ajuns dacă amintim indicaţia lui Orff, „acompaniat de proiecţii”. Această expresie ne duce cu gîndul la o prezentare multimedia, cu toate că acest sistem de prelucrare nu a fost chiar „la modă” la începutul secolului XX. Carl Orff a compus această piesă bazându-se pe colecţia de poezii din secolul al XIII-lea, găsită la benedictini, preluând din exemplarul original doar textul, şi recompunînd melodiile conform felului în care erau gîndite în secolul al XIII-lea Piesa, însă, cuprinde un aparat orchestral imens, iar în orchestraţie găsim aproape toate mijloacele de expresie ale unei orchestre moderne.

Colecţia de poezii medievale, scrisă în limbile latină, franceză veche şi germană veche, de fapt îşi datorează succesul lui Carl Orff, cu toate că şi „originala” Carmina Burana a avut un efect răsunător în epoca sa, în întreaga Europa. Lucrarea lui Orff, însă, îl influenţează într-o mare măsură şi pe omul zilelor noastre şi, ca orice piesă clasică, opera compozitorului german abordează într-o manieră autentică iubitorii de muzică din secolul XXI şi la aproape opt decenii după naşterea ei. Nu e de mirare, deci, că această compoziţie grandioasă a inspirat, de-a lungul anilor, o mulţime de coregrafi şi regizori, deoarece are o putere dramatică peste care nu se poate trece cu vedere. Carmina Burana „se oferă” de la sine pe scenă şi fără recomandarea autorului, care, după cum am amintit mai sus, şi-a imaginat original creaţia drept cantată scenică. S-au născut, deci, în lumea artei, din acest oratoriu, spectacole de balet, de teatru-dans, a fost folosit şi ca ilustraţie muzicală etc. (ar lua prea mult timp enumerarea acestora şi numele creatorilor). Nu m-am documentat câte variante s-au pus pe scenă în ultimul timp în România, dar, mai mult ca sigur că a inspirat mulţi creatori.

Un exemplu în acest sens e regizorul-coregraf Gigi Căciuleanu, care a creat Carmina Burana pe scena Teatrului Naţional Tg. Mureş, premiera având loc pe data de 17 februarie. Spectacolul s-a născut ca o coproducţie între cele trei instituţii de artă teatrală din Tg. Mureş: în distribuţie regăsim actori de la ambele companii - Liviu Rebreanu şi Miklós Tompa -, dar şi studenţi de la Universitatea de Arte Târgu Mureş. Coregraful-regizor de origine română Gigi Căciuleanu (actualmente directorul artistic al Companiei Naţionale de Balet din Santiago de Chile) spune, în caietul program al spectacolului, că, în loc de cunoscuta expresie „teatru-dans”, ar numi mai degrabă ceea ce face „Teatru Coregrafic”, deoarece - după el - este o diferenţă între concepţia lui şi faimosul şi foarte răspânditul „teatru-dans”. În cazul celui din urmă, „dansatorilor li se cere să fie actori, adică să acţioneze şi să gândească în termeni teatrali”, în timp ce, în piesa lui de Teatru Coregrafic, actorii sunt „chemaţi să devină dansatori, să gândească şi să acţioneze în termeni coregrafici.

Şi, într-adevăr, acesta este punctul forte al spectacolului: posibilitatea de a vedea cum exprimă un actor, obişnuit cu texte, numai cu ajutorul corpului tot cea ce vrea să ne „povestească” nouă, spectatorilor. În concepţia lui Căciuleanu, Carmina Burana din Tg. Mureş are trei „personaje principale”: Fortuna, Ego şi mulţimea. Adevăratul personaj principal, însă, rămâne totuşi Fortuna: ea dirijează mulţimea şi individul, Ego şi mundus se află sub influenţa ei în aceeaşi măsură. Este de ajuns un singur semn al ei, trebuie doar să-şi ridice un singur deget, şi imediat toată lumea „dansează” așa cum vrea ea. Ajunge doar o privire pentru ca mulţimea „să cadă pe podea” sau să ardă în dragostei sau al băuturii. Pe scena lumii suntem doar jucării în mâinile Fortunei (sau a soartei, dacă vreţi), şi degeaba ne răzvrătim împotriva ei, mulţimea în zadar îşi arată puterea, Ea oricum câştigă lupta.

Există în spectacol două „răzvrătiri de masă” foarte bine compuse, ambele cu efect neaşteptat. Prima izbucneşte din loja centrală a sălii, când cei care stau acolo (evident, personaje din spectacol, dar asta la început nu se ştie) încep să facă gălăgie, la câteva minute după începerea spectacolului. În lojă răbufneşte, deci, un fel de răscoală împotriva Fortunei (Monica Ristea), aflată pe scenă împreună cu Ego (Bordás Attila), mulţimea pretinzând parcă dreptul de a lua parte la „spectacolul vieţii”, revendicându-şi, într-un fel, locul pe scenă. După acest studiu, mulţimea coboară din lojă, ajunge pe marginea scenei, unii mai uşor, alţii mai chinuit, dar urcă pe scenă şi, din acest moment, începe povestea spectacolului: mulţimea necunoscută devine personaj. În acelaşi timp, porneşte şi roata norocului, împreună cu ceasul istoriei: depinde cum şi până când, pentru fiecare separat.

Cealaltă răzvrătire se desfăşoară pe scenă, spre sfârşitul spectacolului: mulţimea, săturându-se de „dictatorismul” Fortunei, se răscoală împotriva ei, cu sforile picate parcă din cer, care încep să o „lovească”. Fortuna, însă - după un moment de retragere - iese învingătoare şi din această luptă.

Spectacolul se compune din studii bine lucrate, și rareori întâlnim în anumite scene  câteva gesturi „derapate”, greșite. Aceste mici scăpări se datorează probabil emoției, deoarece este pentru prima data că se realizează o asemenea încercare în această instituţie. Trebuie să amintesc scena din cârciumă, jocul cu butoaiele fiind excelent: studiul se remarcă și datorită umorului.

Negru, alb, roșu: acestea sunt culorile care domină costumele, și a căror semnificații au de-a face cu viața, moartea, desfătarea, păcatul și dragostea. Nu putem vorbi de decoruri în sensul clasic, dar scenografia Alinei Herescu este deosebit de valoroasă, iar lumea obiectuală a spectacolului întregește de minune întreaga producție.