Capodoperă sau doar o altă marţi după Crăciun?: TIFF 2010 - Ziua a opta

La o zi după Aurora: Marţi, după Crăciun

Se poate să fi fost influenţa copleşitoare a filmului lui Cristi Puiu; lung, tensionat, violent, Aurora nu a lăsat pe nimeni să respire nici la proiecţie, nici în zilele de după. Marţi, după Crăciun, filmul lui Radu Muntean, la fel de aşteptat precum Aurora, a fost ceva mai puţin intens, mai puţin întunecat, dar pare să fie apreciat calitativ drept (cel puţin) cel mai bun film al lui Radu Munteanu, dintre cele patru pe care le-a regizat (şi, parţial, scris) până acum. Se poate să fie aşa: Marţi, după Crăciun e un film din care nicio scenă nu pare în plus; dimpotrivă, în tăcerea personajelor de la final, pe fondul unui colind, parcă ai vrea ca filmul să nu se termine acolo. Nu se poate să fie doar atât. Pariul lui Radu Muntean din ultimul lui film pare să meargă însă tocmai în această direcţie, anume, că se poate spune o poveste contemporană a unei despărţiri din doar câteva scene. Şi sunt ceva mai mult de zece în tot filmul: vreo două care se petrec între Paul, protagonistul (Mimi Brănescu), şi amanta lui, Raluca (Maria Popistaşu), vreo patru sau cinci în care Paul şi soţia lui, Adriana (Mirela Oprişor), ies la cumpărături, sunt la restaurant, stau acasă, plus, evident, două scene în care se acumulează toată tensiunea filmului: una în care Paul se află în aceeaşi încăpere cu Raluca şi Adriana, alta, în care Paul îşi recunoaşte infidelitatea în faţa soţiei. Aşa arată, disecate, aceste Scene dintr-o căsnicie ale lui Radu Muntean. Sigur că, dincolo de împărţirea în scene, filmul e mai fluid, construit cu atenţie, pentru ca informaţii dintr-o scenă să poată fi folosite într-o alta; înţelegi de la o scenă la alta că Paul e îndrăgostit de Raluca, pentru că dialogurile îţi prezintă un om diferit atunci când vorbeşte cu Raluca şi atunci când discută cu Adriana. Filmul nu e incomprehensibil. Înţeleg ce se întâmplă, dar, ca spectator, îmi doresc mai puţine personaje secundare care să traverseze ecranul o singură dată; nu vreau ca Marţi, după Crăciun să fie Husbands and Wives, dar mi-ar plăcea ca filmul să fie mai complex şi problema lui privită în perspectivă. În loc de asta, filmul lui Radu Muntean seamănă foarte mult cu povestea pe care ar spune-o Paul despre evenimente, imediat după ce se separă de Adriana. Spre final, există o scenă în care Paul şi un bun prieten, Cristi (Dragoş Bucur) se întâlnesc pentru a pune la punct apartamentul în care urmează Paul să stea; nu îşi spun prea multe, dar dacă ar vorbi - nu ştim dacă au făcut-o sau când o vor face - povestea ar suna probabil aşa cum arată a doua jumătatea a filmului: „m-am dus la Constanţa, m-am întâlnit cu Raluca, era şi maică-sa acolo, m-am întors la Bucureşti, m-am decis să-i spun Ralucăi etc.”. Din cauză că filmul are această tentă, de poveste spusă imediat ce evenimentele s-au petrecut, el pare oarecum o înregistrare minimală a principalelor evenimente, fără a avea şi un fel de distanţă care să ne permită să tragem o concluzie. Marţi, după Crăciun e, frustrant, un film fără epilog.

Pe de altă parte, Marţi, după Crăciun e un film perfect pentru Mimi Brănescu şi Mirela Oprişor. Camera încearcă să urmărească înainte de toate personajul care e cel mai copleşit de emoţii în acel moment; de aceea, în prima parte a filmului, îl vedem mai ales pe Paul, câteodată pe gânduri (nu ştim încă ce fel de gânduri); apoi, lucru foarte uşor de observat, din momentul în care Adriana află de legătura lui Paul, camera o urmăreşte mai ales pe ea. Cu toate că în general filmul e mai degrabă „despre Paul”, el se găseşte în cele mai multe scene, pe el îl urmărim deplasându-se, o dată ce infidelitatea e mărturisită, camera devine curioasă la reacţia femeii înşelate. După o lungă scenă, pe care Mirela Oprişor o conduce detaşat, în care ea trece de la a fi furioasă la a-şi stabili paşii pe care-i vor urma cei doi, nu mai urmează aproape nimic - câteva cuvinte schimbate şi finalul. Problema lui Marţi, după Crăciun e că rămâi în fapt cu acea ultimă scenă, cu emoţia extremă pe care a surprins-o regizorul de la un personaj care instantaneu devine vulgar, ţipă, loveşte şi repetă compulsiv „mi-am distrus viaţa cu tine” (de ce?). De unde vine acest personaj care transmite (în impulsul momentului, e adevărat, dar oricum...) că viaţa s-a terminat, la ştirea că soţul o părăseşte, din ce epocă ante-feministă, ante-recentă? Nu-l recunosc. El seamănă mai degrabă cu locurile comune despre personajele din filmele româneşti ale anilor 90, în care a-ţi desfăşura sentimentele înseamnă a ţipa, a desfăşura forţe, a ocupa tot ecranul. Probabil că filme din competiţia de anul acesta ca O soluţie raţională reprezintă cealaltă latură a dramei familiale, ipostaza unei utopii raţionale care presupune că doi oameni, ajunşi într-un impas emoţional, ar trebui să se aşeze la o masă şi să-şi discute calm problemele; un prieten îmi spunea că tocmai filmele acestea, în care personajele rămân improbabil de calme, deşi te-ai aştepta la contrariu, te isterizează pe tine, stând în scaun; cineva, părea să spună el, trebuie să explode, fie că e vorba de actor, fie de spectator. Nu ştiu dacă prietenul meu ar fi mulţumit de Marţi, după Crăciun. Cred în schimb că Marţi, după Crăciun contruieşte foarte subtil, din puţine replici, un trio de personaje, şi aici e bun şi consistent, şi accentul pus în ultima parte a filmului pe izbucnirea tragică a personajului Adriana, vulnerabilitatea ei instantanee, lipsa ei totală de demnitate dezechilibrează filmul. Îi dă, e adevărat, ocazia Mirelei Oprişor să demonstreze cum ar trebui jucat un astfel de personaj. Dar nu ştiu dacă un astfel de personaj era de aşteptat de la un film care are, până la un punct, tot ceea ce păreau să ceară spectatorii din România de la un film românesc actual: acţiune care se petrece în zilele noastre (în opoziţie cu filmele care tematizau experienţa comunistă), protagonişti obişnuiţi (şi nu marginali), economie de scene (spre deosebire de scenele prea lungi, lăsate să se desfăşoare în timp real). Marţi, după Crăciun ar putea fi răspunsul la toate criticile pe care le-a tot auzit filmul românesc în ultimii ani, în afara uneia care merge înapoi până (cel puţin) la începutul anilor 90: dramatizarea excesivă, cantitatea zdrobitoare de emoţii livrate pe minut. Repet, poate că e vorba de o reacţie la Aurora, unde Cristi Puiu a arătat cum se poate doza emoţia, cum un personaj care vorbeşte poate fi mai misterios decât unul care tace, dar Marţi, după Crăciun e deopotrivă prea lacunar, când vine vorba de concluzii, şi prea dramatic, când vine vorba de scena principală a filmului, cea care descarcă toate tensiunile, mărturisirea.

Marţi, după Crăciun, regia Radu Muntean

Câteva amoruri pasagere: Dacia, dragostea mea

Proiectul Dacia, dragostea mea, venit ca urmare logică a unui alt film, tot al lui Ştefan Constantinescu şi datând din 2003, Dacia 1300, generaţia mea, amestecă ficţiunea, istoria orală şi documentarul într-un produs ambiguu, care e construit înainte de toate pe structura „ascensiunii şi decăderii” popularului automobil Dacia. Legătura între diversele şi amuzantele episoade e similară cu legătura dintre episoadele din Coffee and Cigarettes - pur tematică, e spune mai puţin despre obiectul din titlu şi mai mult despre istoria de zi cu zi a trecutului recent şi a prezentului. Pe o structură destul de liberă, intervievaţii vorbesc (mai ales) despre trecut, uneori pentru a reconstitui semnificaţia Daciei în anii 70 sau 80, alteori pentru a atinge cu totul alte subiecte: unul dintre cele mai interesante e cel legat de fuga lui Nicolae Ceauşescu cu o Dacie în decembrie 1989, înainte să fie prins şi judecat. Cu toate că există câteva scene vizibil regizate, în care discuţiile par oarecum forţate, în general, când e vorba de personaje care trebuie să-şi povestească experienţele, filmul e spumos, degajat, bazat mult pe improvizaţie: Ştefan Constantinescu şi Julio Soto filmează de multe ori pur şi simplu ceea ce întâlnesc în călătoria lor spre Spania, inclusiv o dispută la graniţa românească. Pe de altă parte, e clar că pitorescul e mai important în Dacia, dragostea mea decât exactitatea: cei intervievaţi sunt lăsaţi să vorbească fără întreruperi şi fără comentarii din afară; până la un punct, se vede că producătorul documentarului e Alexandru Solomon. Imaginea finală, aceea a unei Dacii strivite într-un cimitir de maşini, e semnificativă pentru întreg parcursul documentarului, care trimite mereu, simbolic, la schimbare, la apusul unui egalitarism imprimat de stat; moartea Daciei şi moartea comunismului se suprapun, rămânând pentru istorie doar acel numitor comun care uneşte diferiţii subiecţi ai interviurilor, pasiunea lor trecută şi pasageră pentru popularul automobilul.

Dacia, dragostea mea, regia Ştefan Constantinescu, Julio Soto