Capitalismul: o poveste de dragoste

ÎN CINEMATOGRAFE

Capitalismul: o poveste de dragoste (Capitalism: A Love Story) (2009)
Regia: Michael Moore

Capitalismul: o poveste de dragoste este, într-un fel, prea ambiţios pentru a reuşi cu adevărat. În acelaşi timp, pare documentarul cu titlul cel mai apetisant pe care l-a realizat vreodată Michael Moore. Oricine a văzut măcar un documentar de Michael Moore ştie că regizorul american foloseşte în general studii de caz în filme care se referă la un singur aspect al societăţii americane: Bowling for Columbine, de exemplu, discută violenţa şi frica în America, pe urmele atacului din liceul din Columbine, în timp ce Sicko analizează polemic sistemul sanitar american. Probabil cel mai subtil dintre documentarele lui, debutul lui Michael Moore, Roger & Me, aduce în discuţie deriva unui oraş american, Flint, după închiderea fabricii General Motors şi mutarea ei în Mexic; sigur că în spatele unui studiu de caz tratat în maniera Moore, cine citeşte printre rânduri poate să întrevadă o panoramă mai vastă, cu aluzii la alte comunităţi şi cazuri similare. Filmele lui au fost de aceea întotdeauna despre Statele Unite în general. Făcând referire continuă la un model canadian, opus celui american, sau prezentând politicile sociale franceze, superioare celor americane, Moore insistă, pentru cei dispuşi să asculte, pe ideea că e ceva în neînregulă cu... Ei bine, nu întotdeauna este evident ce anume nu merge în America lui Moore; în Capitalism: A Love Story, lucrurile păreau în sfârşit să fie puse în lumina necesară: nu doar corupţia sau lăcomia care instigă la corupţie sunt acuzate, ci întreg sistemul care le permite: evident, e vorba de capitalism. Problema pentru cei care urmăresc filmele lui Moore, de la fani la sceptici, constă totuşi în dovezile pe care le regizorul american le putea aduce în acest sens. Lansat într-o perioadă în care criza financiară nu pare nici pe departe o chestiune ce ţine de trecut, Capitalism: A Love Story se sprijină înainte de toate pe context: conform unor statistici pe care chiar Moore le citează spre finalul documentarului, încrederea americanilor în capitalism ca urmare a crizei este departe de a fi majoritară, chiar dimpotrivă, e urmată îndeaproape, oricât de ciudat ar părea, de încrederea în socialism. Dovada cea mai palpabilă că sistemul economic predominant în Statele Unite nu funcţionează era aşadar deja pe buzele tuturor. Era evident că Moore trebuia să spună ceva mai mult pentru publicul american decât ceea ce titrau ziarele la finele lui 2009. Până la un punct, o şi face: există în acest documentar câteva segmente, manipulate de Moore în stilul lui obişnuit, cu umor şi un total dezinteres pentru un anume grad de „obiectivitate”, în care analiza se deplasează de la cifre înspre oameni, poveştile lor şi relaţia lor nefericită cu marile corporaţii americane. Şi atunci, unde e povestea de dragoste? Tocmai aici se află una dintre problemele filmului. În primul rând, în diversele interviuri pe care le dă, Moore trebuie să explice că povestea de dragoste la care titlul lui face referire se petrece între elita financiară a Americii şi banii Americii, lucru care nu reiese deloc din filmul lui. Marea poveste de iubire se referă aşadar la iubirea de bani. Dacă Moore nu a reuşit să-şi dezvolte documentarul îndeajuns pentru a clarifica la ce anume se referă titlul lui, acelaşi lucru se poate spune şi despre dezbaterea generală. Până la urmă, de ce e capitalismul rău? Exemplele pe care Moore le culege de pe cuprinsul Americii sunt material excelent pentru a provoca indignare, dar, în ansamblu, lipseşte demonstraţia.

Filmul e destul de fragil şi imprecis atunci când vine vorba de termenii folosiţi; pentru Moore, capitalismul e egal cu sistemul politic actual, ale cărui origini pot fi trasate până în anii 80, o dată cu perioada Reagan. Termenul cheie al criticii e piaţa liberă; prin opoziţie, un capitalism care permite o marjă generoasă de intervenţie statală (şi pe care unii economişti l-ar eticheta mai cu precauţie) se află pentru Moore la capătul opus al spectrului şi constituie sistemul politic acceptabil. În aceeaşi măsură, pentru Moore opusă capitalismului e democraţia, pur şi simplu, fără explicaţii, ca şi cum nu ar exista o abundentă literatură pro şi contra acestei teze. Atenţie, însă: democraţia pentru Moore nu e doar o realitate politică, în care îţi este permis să-ţi alegi dintr-o listă de candidaţi liderul, ci o realitate economică, în care îţi este permis de asemenea accesul la un nivel de bunăstare minimal. Câţi nu ar fi de acord că aşa ceva ar trebui să însemne capitalismul şi democraţia? Cu toate acestea, ca un propagandist autentic pentru o cauză nobilă, Moore confundă definiţiile cu proiecţiile proprii despre ceea ce acele definiţii ar trebui să suplinească. După definiţii, America lui Michael Moore e la urma urmei o democraţie, cu vot universal şi conducere reprezentativă; după propriile proiecţii, mai mult sau mai puţin utopice, ea nu este nici pe departe o democraţie, fiind orice altceva decât un stat cu un acces egalitar la venituri. Şi toate aceste dubii legate de vocabularul lui Michael Moore vin înainte de a fi sau nu de acord cu el; depinde de poziţionarea politică a privitorului cât de mult şi-ar dori acesta să trăiscă în „democraţia” lui Michael Moore, care e cu siguranţă ceva mai mult decât democraţia prin definiţie. Problema de fond e că Moore propune un proiect social, utopic fiindcă e departe de ceea ce se întâmplă acum în Statele Unite, dar îl denumeşte cuminte „democraţie”, atunci când sensul lui e clar mai apropiat de o formă de egalitarism, în ultimă instanţă socialism. Şi atunci, nu poţi să nu te întrebi, de ce oare se fereşte Moore de adevăraţii termeni ai discuţiei?

E adevărat că proiectul Capitalism: A Love Story şi-a schimbat orientarea de mai multe ori: iniţial o continuare a lui Fahrenheit 9/11, el adevenit o pledoarie anti-capitalism ca urmare a izbucnirii crizei financiare. Problema cea mai mare e că acest lucru se vede. Capitalism: A Love Story începe ca Roger & Me: oameni sunt aruncaţi în stradă din propriile case, fiindcă nu-şi mai pot permite să plătească; spre final, tema e reluată, atunci când Moore introduce o secvenţă a unui reprezentant democrat, care instigă la nesupunere în faţa celor care îi evacuează pe proprietari. În structura documentarului, temele sunt reluate de mai multe ori în această manieră, după ce ai impresia că au fost abandonate fără niciun sens. Se vede încercarea de a crea o structură, dar în curgerea documentarului, ai mai degrabă impresia că Moore livrează un monolog comic (şi foarte amar în substanţă), legând uneori diversele segmente aproape aleatoriu; lipseşte doar fraza „apropo, asta îmi aduce aminte că...”. Drept urmare, e destul de probabil să reţii impresii episodice din Capitalism: A Love Story, dar în ansamblu nu ai cum să nu te întrebi cum se aşteaptă Moore să-şi dovedească ipoteza cu bucăţi atât de disparate de material filmat. Cel mai recent film al lui Michael Moore e de aceea contraindicat indecişilor în privinţa regizorului american; fanii sau adversarii lui Moore vor găsi în schimb în filmul lui exact ceea ce se aşteptau să găsească, adică un amestec de fapte şi opinii anticorporatiste în formă de pamflet, într-un stil pe care Moore îl utilizează deja înspre propria lui pastişă.