Camera de filmat şi portavocea: Paul Greengrass, Green Zone

Zona Verde (Green Zone) (2010)
Regia: Paul Greengrass

Amatorii de etichete ar spune despre Paul Greengrass că e un regizor căruia îi place să reconstituie istoria. Cu puţină precizie în plus, istoria recentă, uneori, doar la puţin timp după ce zgomotul mediatic din jurul evenimentului s-a stins. Continuând pe linia aceasta, Greengrass ar fi o variantă a lui Oliver Stone; la urma urmei, în 2006, filmul lui Greengrass despre 11 septembrie, United 93 s-a întâlnit în cinematografe cu filmul lui Stone, World Trade Center. Totuşi, e impresionant cât de britanic a rămas Greengrass, ajuns la Hollywood după succesul lui Blooody Sunday, în ciuda faptului că şi-a schimbat, cu cele două episoade Bourne, genul predilect. Cu fiecare film făcut, Greengrass a rămas Greengrass; parcă dimpotrivă s-au înmulţit copiile după stilului britanicului, într-un piesaj în care, în 2002, existau puţini excentrici, iubitori ai filmatului fluid, aproape improvizat - poate Michael Mann, poate David O. Russell. United 93 păstrează şi el la vedere datoriile pe care le are Greengrass faţă de multiplele voci ale realismului britanic al deceniilor şapte şi opt: stilul, subiectele, balansul între obiectivitate şi didacticism. Pentru cineva care îi vede Bloody Sunday, United 93 şi Green Zone, e destul Peter Watkins pe care Greengrass l-a asimilat încât să nu existe dubii. Ca orice ex-documentarist respectabil, Greengrass ar cita mai degrabă La battaglia di Algeri a lui Gillo Pontecorvo, dar sensul în care îşi prezintă cel mai recent film, Green Zone, ca un produs de propagandă pentru cauza justă, are mai mult de-a face cu Watkins decât cu Pontecorvo. Ceea ce pune pe tapet şi principală problemă a ultimului Greengrass: dezechilibrul. Eram obişnuiţi de la Bloody Sunday cu o prezentare a ambelor părţi din conflict; alternativ, erau urmăriţi protestatarii irlandezi şi armata britanică, poate cu discriminări, dar cu conflicte de conştiinţă, cu reacţii nuanţate de fiecare parte. La urma urmei, şi victimele, şi agresorii erau oameni; să se fi molipsit Greengrass în Green Zone de la supraomul Bourne când îşi nuanţează personajele? Şi asta pentru că în acest cel mai recent film, realizat pe un scenariu de Brian Helgeland şi tot cu Matt Damon în rolul principal, dialogurile au loc mai ales între personajele bine intenţionate, între căutătorii de adevăr. Răul e în schimb misterios, monolitic, fără nuanţări. Greengrass, care nu se limitează la punctul de vedere al protagonistului său, rupe ritmul investigaţiei pe care o iniţiază protagonistul filmului, dar numai cu mici escapade la întruniri irakiene sau americane, ocolind informaţiile care ar face şi personajele de cealaltă parte a baricadei credibile; ele au doar un nume şi o funcţie. Roy Miller (Matt Damon), ofiţerul care investighează provenienţa informaţiilor despre armele de distrugere în masă în Irak, se luptă până la final cu tipologii: funcţionarul corupt, soldatul amoral. Prea polarizat între bine şi rău, Green Zone e filmul care l-a făcut pe Michael Moore să jubileze, la gândul că un studio de talia lui Universal Pictures a putut să finanţeze un film atât de lipsit de consideraţie pentru prezenţa americană în Irak. Măcar un spectator din Statele Unite a putut să exclame: „Iată Istoria, în sfârşit”. Dar prin comparaţie cu celelalte filme ale lui Greengrass, e o istorie, dacă nu falsificată, limitată; e ca şi cum Paul Greengrass ar fi avut rezervate o sumă întreagă de unghiuri din care poate privi un spectacol, dar din motive de scenariu sau cine ştie ce altceva, a rămas cu încăpăţânare la unul singur.

Contraargumentul previzibil: o cere genul filmului. Dar atunci care e de fapt genul în care se încadrează Green Zone? Producătorii sunt probabil singurii care nu au îndoieli: e un thriller à la Bourne. Afişul arată ca al unui film de acţiune, Greengrass e recomandat prin cele două (profitabile) părţi din trilogia Bourne, Matt Damon e acolo, însoţit de sloganul tipic. Nici vorbă de United 93, nimeni nu trebuie speriat, mesajul e clar: acest film o să fie la fel de intens precum The Bourne Ultimatum (îmi închipui un spectator care iese din sală năucit, dezamăgit şi apoi se iluminează brusc: „Bine că nu a fost la fel de rău ca la Public Enemies!”). Greengrass şi, parţial, Damon vorbesc despre actualitatea lui; Greengrass chiar pomeneşte undeva că acest film e destinat audienţei tinere, o lecţie de istorie amestecată cu elemente care să o facă digerabilă. În timp ce Greengrass se aşteaptă ca o bună parte a publicului lui să se fi maturizat şi să fie gata pentru o treaptă mai apropiată de „realitate”, cealaltă parte e deja prea matură pentru a urmări un astfel de experiment cu răbdarea necesară. Oricum priveşti lucrurile, o parte a publicului care a mai văzut filme de Greengrass se va regăsi inutil în sală.

O dată extirpate ambiţiile inutile, Green Zone e totuşi un thriller minuţios şi alert. Pentru acest gen de film, camera urmăreşte totuşi prea mult figura lui Damon, în căutarea, deseori inutilă, a unei emoţii pe care s-o trăiască eroul. E una dintre puţinele gratuităţi; altfel, e greu să numeşti vreo scenă inutilă; în ciuda faptului că impresia pe care ţi-o dă camera în ciné-vérité e aceea că urmăreşti oarecum la întâmplare acţiunea. În fapt, filmul nu conţine decât minime şi semnificative digresiuni. Atenţia unui personaj este atrasă de un soldat care urmăreşte la televizor un meci de baschet. Anecdotă? Nu, doar o aluzie la cât de indiferent le este americanilor Irakul pe care îl ocupă şi cultura lui. În rest, scene care se amplifică, fără ca vreun personaj să le lege între ele cu voce tare; în primele minute, o grupă de soldaţi aruncă localnicilor din mers sticle cu apă; ceva mai târziu, un conflict izbucneşte - localnici cu canistre se plâng de lipsa apei; înspre jumătatea filmului, în palatul pe care-l ocupă oficialităţile americane, o piscină imensă, căreia nu-i lipseşte apa şi în jurul căreia îşi petrec vremea indiferenţi diverşi militari. Nu e vorba numai de teme care se amplifică, ci şi de felul în care sunt urmărite personajele şi evenimentele cheie: în chiar prima scenă, petrecută în seara primelor bombardamente asupra Bagdadului, un general irakian ia dintr-o casă lovită de bombe un carneţel dintr-un seif; fiind chiar primele secunde ale filmului şi datorită filmării aproape haotice, faptul poate trece neobservat, dacă nu ar deveni important în toată prima parte a filmului, împreună cu personajele cu care spectatorul e luat pe nepregătite. Şi tocmai fiindcă e atât de precis, în forma în care preia absolut esenţialul din poveste, e greu să-i reproşezi lacune. La drept vorbind, nu lipseşte nimic pentru a înţelege povestea. Lipsesc însă acele gesturi inutile, irelevante pentru intriga clasică a thrillerului, dar prin care am putea să înţelegem mai bine „realitatea” pe care Greengrass ar vrea oricum să ne-o imprime în minte.

Lecţia de istorie din Green Zone e una, surprinzător, optimistă. Până la urmă, care e antidotul unei conspiraţii? Dezvăluirea. Militarul care trimite un memoriu cu informaţii tuturor ziarelor importante e un bun simbol al demersului lui Greengrass din întregul film, aşa cum morala fabulei e relevantă pentru întreg poemul. Green Zone pune în legătură un public larg cu o opinie despre evenimentele din Irak. E adevărat că această combinaţie între scepticismul real al lui Greengrass şi senzaţionalismul creat pentru uzul intrigii îi dăunează regizorului, mai ales prin comparaţie cu filmele lui anterioare. Şi totuşi, chiar utilizând mijloace hibride, Green Zone e un film curajos, relevant pentru decada care l-a prilejuit.