Bufonul Hamlet

Hamlet: Muzică tare și „a fi sau a nu fi” în video. O cameră ca de paparazzi se plimbă pe fețele regalei adunări cu moace de mafioți. Cercul princiar se îndreaptă pe o tarla cu pămînt reavăn către înmormîntarea defunctului rege. Ploaia („londoneză”) la aspersorul care udă pe o singură parte, măruntă și deasă, obligă distinsul grup să-și deschidă umbrelele înainte de prezentarea condoleanțelor. De unul singur (!), groparul se chinuiește în zadar să bage sicriul în groapă. Îl zdruncină și-l hurducă, se bagă sub el, se prăvălește cînd peste el, cînd sub el. Apoi, după tradiție, îi dă fiecăruia dintre cei prezenți să arunce o lopățică de pămînt. Prima, Gertrude, o scapă cu totul în groapă. E Hamlet sau e flap comedy?

Nici anul acesta Festivalul „Shakespeare” nu se dezminte. Producții originale, semnate de mari regizori ai lumii. În deschiderea ediției bucureștene: Hamlet, în regia lui Thomas Ostermeier, de la Teatrul Schaubühne Berlin. Ostermeier detabuizează mitul de la primele minute. S-a zis cu prințul medidativ care deversează o picătură de noblețe intelectuală la fiecare minut. Regele minții din dramaturgia lumii are aici plete cu cheliuță și burtică (de latex, cum vom vedea mai tîrziu). Arată ca un star The Doors la pensie. Coroana o poartă pe dos. De fapt, e bufonul Hamlet. Un copil răzgîiat și fără alte orizonturi cognitive decît întunecimile și zărgheala din mintea lui. Pe bunul Horatio îl recunoaște dintr-o mie după felul cum se îmbuibă.

Hamlet al lui Ostermeier sare din toate orizonturile de așteptare. Nu merge la suflet, nu își desfășoară metafizic întrebările fără răspuns. Se mai pliază piesa peste zeitgeist-ul de azi, cînd sîntem epuizați, știm prea multe, nu putem să ne concentrăm și ne distrăm cu lucruri ieftine de la televizor? Da, ar zice Ostermeier, dacă o speli de emoție, meditație și noblețe, făcînd-o ca un spectacol cu Marylin Manson: concert, muzică și entertainment. De la asemenea premise decurge o montare originală și mai ales contemporană prin regie, decorul lui Jan Pappelbaum și costumele Ninei Wetzel. Dar în primul rînd, prin adaptarea semnată de Marius von Mayenburg. Decupajul său e impecabil. Cuvintele pregnante centrează problemele exact, concis, în termenii noștri, păstrînd însă povestea și toate scenele esențiale.

Înconjurat de circul aferent, mormîntul bătrînului rege rămîne tot timpul în prim plan. Movilița devine din ce în ce mai plată și pămîntul sacru, de repaos, al defunctului părinte - din ce în ce mai groapă de gunoi. O cortină mobilă de mărgeluțe secționează spaţiul pe adîncime, plimbîndu-se înainte și înapoi, împreună cu masa de nuntă/înmormîntare. Decupează momentele, alunecă și închide spaţiile. Suprapune fizic cele două realități, mundană și extramundană.

La petrecere, nuntașii se îmbată turtă. Mireasa îndoliată dansează turcește. Actorii sînt decupați din filmele cu proști. În „divertismentul” Hamlet se filmează și se vorbește mult la microfon. Și, totuși, oricît de atipic și interactiv ar fi acest Hamlet corcit cu Emir Kusturica, deriziunea și facilul sînt stopate pe muchie de cuțit. Cum? Prin umorul bine supravegheat și prin faptul că ceva din spiritul textului rămîne: nebunia eroului și incapacitatea sa de a controla situația. În majoritatea montărilor, nobilul Hamlet gîndește și se epuizează mental în încercarea de a descoperi adevărul. La Ostermeier, e deja nebun, distructiv și auto-distructiv. Își bate joc de el și de toți cei din jur, rupe toate punțile raționale, se află într-un delir continuu.

Dar, dacă Hamlet e pasibil de nebunie, spectacolul care îl are în centru ar putea reproduce imaginea lumii din interiorul personajului, percepțiile și elucubrațiile lui. Cei ce îl înconjoară par rupți din fantezia sa jucînd după cum îi vede el, mai ales că îi filmează ca și cum și-ar materializa propriile năluci. Lumea din afara lui lipsește pur și simplu. În montarea de la Schaubühne nici un personaj nu trăiește o realitate independentă de eroul central. Într-o asemenea demonstrație de idealism subiectiv, unde acțiunile celor prezenți sînt reprezentări ale lui Hamlet, toți ceilalți - prietenii, Horatio, mama -, apar ca marionete manipulate de el, stricate și grotești. Ce spun și ce fac nu are nici o greutate. Nu doar fragmentul de teatru în teatru e în regia sa, ci întregul spectacol. De altfel, prințul interpretat de  Lars Eidinger are gesturi recognoscibile de regizor și, profesionist, nu uită formula „Vă rugăm să închideți telefoanele mobile”. Cu acest soi de actualizări Ostermeier captează atenția minut de minut. În piesa regizată de Hamlet, el însuși va juca într-un travesti kinky, cu chiloței, jartiere și ciorapi negri subțiri, din ai cărui sîni țîșnește sînge. Totul alunecă în nebunie. Există o singură excepție de la această imago mundi subiectivă, unică ieșire din caruselul minții sale bolnave: momentul cînd Claudius, singur în fața mormîntului, cu disperarea omului contemporan, încearcă în zadar să se roage și să se căiască: „Doamne, îndoaie-mi genuchii”. Dar - emblematic pentru lumea noastră -, ratează credința.

Montarea stă sub semnul lui „a fi sau a nu fi” din mintea stricată a lui Hamlet, pendulînd între nebunie și conștiență, unde prima marchează mult mai multe puncte. Spectacolul începe cu celebrul monolog,  reluat de trei ori (ultima dată serios), care inaugurează sfîrșitul lumii, plin de imagini dezarticulate, din capul unui om inteligent. Un flashback înainte de „Restul e tăcere”. În cadrul acestei paradigme, Thomas Ostermeier construiește sensuri dozînd excelent discursurile și scenele. Caruselul imaginat de el incită curiozitatea și ține atenția trează. Demența prințului e, în mare măsură, și degringolada lumii noastre, a imaginilor și confuziei axiologice. Proiecțiile sale nu sînt ale apocalipsei, ci ale deriziunii. Pierderea reperelor și valorilor nu îl transformă în filosof, ci îl înnebunește, făcîndu-l să piardă respectul față de sine și de ceilalți. Ca orice bufon țicnit, rostește adevăruri profunde, surprinde realități și conexiuni. Un caz psihiatric, cu facultățile mintale căzute de la început, dar plin de umor, care nu se ia în serios nici un moment. Mijloacele teatrale decurg în consecință. Că orice nebun transformă un personaj în altul cu viteza gîndului ar putea funcționa ca un bun argument pentru faptul că fiecare actor joacă mai multe roluri susținînd construcția din închipuirile prințului. Oameni, spaţii și scene se învălmășesc și se amalgamează. Interpreții stau la masă mai tot timpul și așteaptă (la vedere) să intre în rol. Regizorul tastează overwrite peste cei doi frați regali. Claudius, beat, cade cu mutra în farfurie. Filmat de Hamlet, fața lui mînjită se transformă - în video -, în fantoma regelui. Trecerile dintr-un personaj în altul se fac ingenios, mai ales în cazul perechii Gertrude-Ofelia (Judith Rosmair). Asociațiile psihanalitice se subînțeleg. Discuția dintre Hamlet și mamă sfîrșește aproape de viol.

Aglomerația de scene și stimuli se dublează prin filmările live proiectate pe cortina de mărgeluțe. Mijloace sînt simple, efectele - percutante. Înecată, Ofelia e acoperită de o folie care, în video, arată exact ca apa. Ori de cîte ori un personaj e suprimat, frunze moarte plutesc în imagine. Grotescul hidos se menține în cea mai mare parte a timpului, fețele apar în video suprasegmentate, scîrboase, cu mîncarea căzîndu-le din gură. În tradiționalul intrigant Polonius, care scoate din groapă coroana pentru a fantasma cu ea pe cap, colcăie tentația și retorica dictaturii. În aceste condiții, empatia e exclusă cu desăvîrșire. Dar spectacolul e plin de energii fruste și de aluzii contemporane ca aceea, savuroasă, la HamletMachine. Dincolo de umor, cucerește prin atenția pentru detalii, prin consistență și interpretarea magnifică a rolului principal.