Într-o societate de oameni de teatru de toate vârstele, în care se afla din întâmplare și un critic de film cunoscut de toată lumea dinainte de 1989, se discuta nu de mult despre coincidența montării în stagiunea trecută, la noi, a mai multor spectacole inspirate de filme Breaking the Waves/ Viața binecuvântată a lui Bess al lui Lars von Trier la Sibiu (regia Radu Alexandru Nica), Festen/Aniversarea lui Thomas Vinterberg la Nottara (regia Vlad Massaci), Strigăte și șoapte al lui Bergman la Teatrul Maghiar din Cluj (regia Andrei Șerban). Comentariul sceptic al criticului de film a fost: ce nu înțeleg eu este de ce aleg regizorii de teatru numai filme atât de dure. Simptomul căruia această replică îi dădea glas este unul ce exprimă aspirația spre evazionism a generațiilor care au trăit prea mult în comunism ca să-și mai dorească altceva decât să profite la maximum de posibilitatea de a evada, mai ales dintr-o societate încă tulbure, aflată într-o tranziție cu accente mizere. E generația părinților noștri care își găseau și înainte de 1989 evadarea în teatru mai puțin în film, unde cenzura era mai eficientă, iar producția authtonă era realizată la comandă sau sub atentul control al propagandei. Evazionismul agreat de această generație se ciocnește cum se ciocnesc mentalitățile, în general de atracția noilor generații de artiști și de spectatori pentru o artă (film, teatru, literatură) care să-și reia misiunea de oglindă critică a realității. Care să fie un ghid în noianul de realități confuze a anilor pe care îi trăim. De unde și filmele tinerilor regizori, catalogate drept mizerabiliste, de unde și poemele sau proza tinerilor scriitori, considerați la fel.
E vorba aici despre o alegere, iar alegerile spun întotdeauna sau ar trebui să spună ceva mai mult despre cel care le face. Când un regizor de teatru alege să plece în munca lui de la un scenariu de film, această alegere vorbește, iar când într-o singură stagiune găsești nu mai puțin de trei regizori care semnează astfel de spectacole care se înscriu toate printre cele mai interesante din stagiune coincidența dă și mai mult de gândit. Speculând, ar putea fi vorba despre o nemulțumire, să zicem aceea că scrisul pentru teatru nu produce un material destul de interesant pentru creatorii de la noi (deși sunt și dovezi că nu e chiar așa). Dacă speculăm și mai departe, ar putea fi vorba despre o anumită sensibilitate a artistului contemporan care îl trimite spre film, cea mai dinamică și rapid schimbătoare dintre artele contemporane, tocmai fiindcă e mai mult supusă dialecticii produs comercial/produs artistic, filmul fiind de fapt singura artă cu mari șanse de a hrăni o industrie.
Poate cel mai simplu ar fi să-l întrebăm de unde vine această alegere pe acela care a fost pionierul acestei tendințe la noi, în măsura în care poate fi vorba despre o tendință, regizorul Radu Alexandru Nica. Până la un eventual răspuns, elaborat, constatăm: unul dintre primele lui spectacole se baza pe scenariul filmului I hired a contract killer/ Am angajat un ucigaș profesionist și a avut succes independent de filmul realizat de Aki Kaurismaki în 1990, pe care foarte puțini români îl văzuseră. Un produs independent de filmul lui Lars von Trier Breaking the waves este și spectacolul montat de Nica în stagiunea ce tocmai s-a încheiat. Deși poartă același nume, iar story-ul este identic, spectacolul nu are mari asemănări cu filmul (așa cum are Aniversarea regizată de Massaci, după Festen al lui Vinteneberg) și nici nu discută/comentează mecanismele intime de creare a capodoperei, în pură manieră postmodernă, cum face Andrei Șerban cu spectacolul său după Strigăte și șoapte al lui Bergman. Spectacolul lui Nica spune aceeași poveste într-un alt fel: nu găsim nici urgența acestei alegeri, nici motive subliminale, nici adevăruri cu totul noi extrase din vechiul material.
Problema morală puse în discuție de von Trier în mai toate filmele lui este punctul central și în spectacolul lui Nica, care nu caută neapărat noi forme pentru transcrierea în scenă a acestei problematici. Elementul actor atinge în spectacol un apogeu prin interpretarea Ofeliei Popii (Bess), o forță dezlănțuită aruncându-se în joc ca un taur când vede roșu (roșu însemnând aici un rol extrem de ofertant, presupunând depășirea unor firești limite interioare), dar și prin ceilalți interpreți în special Diana Fufezan și Marius Turdeanu, excelent actor târgmureșan recent alăturat trupei sibiene. Decorul auster, din metal, având o inimă de sticlă în cabina telefonică din care Bess își face casă, așteptând telefoanele soțului plecat (Dragoș Buhagiar) e dinamic, se transformă permanent și prin asta se potrivește ritmurilor spectacolului. La fel și muzica lui Vlaicu Golcea, care amplifică senzația de vârtej. Proiecțiile lui Daniel Gontz sunt utile inițial, atunci când documentează iubirea lui Bess și a soțului ei, fiindcă explică astfel intensitatea unui sentiment ce o împinge pe eroină la sacrificiul de sine, dar în rest nu aduc o contribuție reală la spectacol, rămânând simple intervenții superficiale, bune să ia ochii și atât.
Cu toate acestea spectacolul e unul puternic, în primul rând prin energia investită în el de către actorii din distribuție, îndemnați să interpreteze într-un ritm alert, cu viteza pe care o prinde la vale o mașină fără frâne. De aceea, spectacolul imprimă privitorului o senzație de vertij, de precipitare spre un sfârșit pe care îl presimți a fi tragic. Deși tragismul se confirmă în final, acesta are și o neașteptată doză de happy-end. Amestecul inedit se regăsește pe deplin în ultima scenă, foarte scurtă, ca un flesh ce rămâne în amintire: Bessy, eroina simplă la minte, dar cu o inimă mare, atât de îndrăgostită de soțul ei încât refuză să-l părăsească pe patul de spital, ba mai mult acceptă la îndemnul lui să aibă relații intime cu alți bărbați pentru ca, povestindu-i detaliile, să-l țină în viață și să-l ajute să se facă bine, ne apare răstignită pe o cruce alcătuită din mii de luminițe aprinse deodată ca un neon din Las Vegas. Deși a avut o moarte brutală, ea zâmbește fericită, poate și pentru că la înmormântare apare și soțul, capabil să meargă din nou, cum nimeni nu mai spera. Semn că jertfa ei n-a fost în zadar. Bucuria pe care o citim în acest final simbolic pe fața celei care s-a jertfit de bunăvoie confirmă că sacrificiul ei transcende condiția umană și, după o oră și jumătate în care simțurile ne-au fost agresate de ușurința cu care ea se lăsa rănită, ne lasă cu speranța că totul a avut un sens.
