„Bolnavul închipuit„, o comedie ca un şpriţ uşor de vară

Teatrul ca entertainment are rolul lui aproape terapeutic. Nu putem fi metafizici în fiecare zi și, din când în când, o dulce spălare pe creier ne face bine. O comedie cinstită e o adevărată binecuvântare câteodată. Numai că nu e deloc ușor să păstrezi echilibrul între umor de calitate și kitsch.  Se poate cădea ușor în umor gros gen Vacanța Mare, pe deoparte pentru că nu e ușor pentru artiști să baleteze pe firul subțire dintre comedie și șușă și, pe de altă parte, pe motiv că asta cere publicul. Fără a fi un mare spectacol, „Bolnavul închipuit„, după Moliere, montat de Cristian Gheorghe la Teatrul de Stat din Constanța este o astfel de montare curată care dă publicului ce-și dorește  fără a friza prostul gust. Actorii sunt bine conduși și câțiva dintre ei au partituri excelente. Marian Adochiței care făcea un excepțional rol de dramă pe vremuri în celebrul spectacol „Inimi cicatrizate„ al lui Radu Afrim, dovedește aici, în rolul lui Argan, bolnavul închipuit, că este perfect credibil și în partituri comice, Lana Moscaliuc are un rol mic, dar fascinant, în strania fiică mai mică a lui Argan. Dana Dumitrescu e tonică și plină de umor în rolul servitoarei Toinette care face și desface tot în casa lui Argan, iar Giorgiana Mazilescu în rolul tinerei neveste a bolnavului închipuit reușește să parcurgă fără greș tot traseul de la angelic la diabolic și de la feminin la masculin, părând când cea mai dulce fetiță, când cea mai drăcoasă muiere, când un show man travestit. Scenografia interesantă a Lăcrămioarei Dumitrașcu propune o cameră mobilată ca un salon medical, cu mobilier alb și planșe anatomice. Argan stă pe un pat de spital și se mișcă doar în scaun cu rotile sau ajutat de o cârjă pe care are atârnat, mereu la îndemână, un sul de hârtie igienică atât de util după sutele de clisme la care este supus de doctorul Purgon. Scena e plină de scaune ergonomice albe ale căror spătare reproduc bucăți din anatomia umană.

Deși se râde sănătos, spectacolul are și o mică doză de amar când, înspre final, acțiunea trece pe un alt palier, când regizorul propune o nouă cheie de lectură a textului făcând din personaje actori și din actori bolnavi psihic. Lucrurile nu sunt ce par a fi, iar ce au văzut spectatorii, pare a spune regizorul, nu este altceva decât un spectacol jucat în secret de pacienții unui azil de nebuni. Teatrul ca stare de normalitate într-o lume bolnavă. De altfel, regizorul își și descrie montarea drept „o comedie despre încercarea de a fi sănătos într-o lume în care toți sunt bolnavi. O comedie despre oameni aparent închiși dar liberi și despre oameni aparent liberi, dar închiși. O comedie despre drama unor existențe de care timpul râde aplaudând, ascuns în spatele unui scaun cu rotile încă neocupat.„ Observăm că acest cuvânt, „comedie„ apare aproape în fiecare frază a regizorului. Dar comedia nu este doar unul dintre cuvintele lui favorite, ci chiar un leitmotiv al carierei și al existenței sale. Pentru că tânărul Cristian Gheorghe are, am putea spune fără să greșim prea mult, comedia în ADN. Actor și regizor la Teatrul Dramatic din Galați (poate cinefilii și-l amintesc și din filmul „Filantropica„ al lui Nae Caranfil, în care îl juca pe elevul golănaș al profesorului interpretat de Mircea Diaconu) El este fiul unui mare comedian al scenei românești pe numele lui Gheorghe V. Gheorghe. Cristian duce deci mai departe dificila „misie„ a actorului de comedie. E  prețioasa sa „moștenire„ de familie.