Interviu cu scenograful Velica Panduru

„«Boala familiei M» e cartea mea de vizită în Franţa"

Velica Panduru a câştigat zilele trecute premiul UNITER pentru scenografia spectacolului „Boala familiei M", realizat de Radu Afrim la Teatrul Naţional Timişoara. Acelaşi spectacol va fi prezentat între 11 şi 21 iunie 2009 la Théatre de l'Odéon din Paris, oraşul în care Velica Panduru s-a mutat în urmă cu cinci ani.

Recunoaşte că ai fost convinsă că tu o să iei premiul UNITER pentru scenografie anul acesta!
Nu pot să spun că am fost convinsă că-l voi primi, dar am sperat. Am fost nominalizată împreună cu alţi doi scenografi pe care îi apreciez foarte mult.

Ce-ai făcut în jumătatea orei dinaintea galei?
Vai, am avut nişte emoţii... am făcut exerciţii de mers pe holurile televiziunii, ca să mă obişnuiesc cu tocurile... Îmi era frică să nu cad pe scenă. M-am gândit ce aş spune în cazul în care aş lua premiul, fiindcă, evident, nu mi-am pregătit nici un discurs, n-am mai avut timp, machiajul şi coafura au durat două ore (râde).

M-a surprins că te-ai îmbrăcat în roşu.
Şi pe mine. E o rochie pe care mi-a adus-o prietena mea de la Paris, din colecţia de toamnă-iarnă 2009 a Soniei Rikiel. Nu eram convinsă de culoare, dar după ce am îmbrăcat-o mi-a plăcut foarte mult. A fost mai dificil, pentru că nu sunt obişnuită să mă îmbrac chiar atât de elegant. Mi se părea că arăt ca o doamnă din filmele englezeşti. Te-ai fi aşteptat să fiu îmbrăcată în negru, nu? (râde)

Când ai luat premiul, ai spus că „Boala familiei M" ar fi meritat mai mult...
Da, am fost dezamăgită că nu a primit şi alte nominalizări. Cred foarte mult în acest spectacol, are performanţe la mai multe niveluri. Ion Rizea şi Claudia Ieremia ar fi meritat categoric două nominalizări pentru actorie, iar Radu Afrim, pentru cea mai bună regie şi cel mai bun spectacol. Pot să spun că cineva din juriul de premiere, în pauza galei, mi-a spus că se bucură că am amintit asta în discurs.

Radu Afrim te-a luat într-un nou proiect, tot la Timişoara, însă de data aceasta doar pentru costume, fiindcă decorul îl face Iuliana Vîlsan. Cum v-aţi armonizat ideile în „Piaţa Roosevelt", ţinând cont că sunteţi două scenografe cu puncte de vedere clare?
Din fericire, am fost pe aceeaşi lungime de undă încă de la început. Chiar Iuliana îmi spunea că ar trebui să facem echipă şi în sensul în care să semnăm scenografia împreună. Am găsit un univers vizual comun, ceea ce e foarte bine, pentru că eu am lucrat cu mulţi scenografi şi nu cu toţi m-am înţeles atât de bine. Înainte de a o cunoaşte pe Iuliana sigur că am avut temeri, dar din primele discuţii mi-am dat seama că vom face o echipa bună. E important să nu se simtă că sunt doi artişti diferiţi în acelaşi concept vizual.

În ce fel te-a inspirat piesa în crearea costumelor?
Aici nu a contat atât textul, cât repetiţiile. Când citeşti un text, de regulă îţi faci un film în minte. Dar mi-am blocat imaginaţia până m-am întâlnit cu Radu, ca să văd în ce zonă vrea să ducă spectacolul. Totul a fost construit pas cu pas. E un parcurs un pic diferit. Sunt, într-adevăr, regizori care iau toate deciziile înainte de a monta, dar cu Radu ideile se dezvoltă mai mult pe parcursul repetiţiilor. Uite, acum, suntem cu o săptămână înainte de premieră şi tot ne mai vin idei, spre disperarea oamenilor de la ateliere (râde).

Te simţi într-o altă estetică în „Piaţa Roosevelt", în raport cu celelalte spectacole pe care le-ai făcut până acum?
Toate spectacolele la care am lucrat în ultima vreme sunt în zone estetice diferite: „Trei surori", „Cum traversează Barbie criza mondială", „Boala familiei M", „Piaţa Roosevelt". Mă stimulează foarte tare să trec dintr-un univers în altul, altfel m-aş plictisi ca artist. Cel mai important e să te poţi mula pe personalitatea regizorilor cu care lucrezi, să fii deschis...

Ai făcut deja cinci spectacole la Timişoara şi acum lucrezi la un nou proiect. Cu mici întreruperi, în ultimii doi ani ai cam stat în România. Te-ai gândit să te muţi înapoi în ţară?
E adevărat că anul trecut am stat opt luni, iar anul ăsta patru, dar nu m-am gândit să mă întorc definitiv. Încerc să mă ocup de familia mea, fără să renunţ la proiectele din România. Sigur că nu o să mai pot accepta calupuri de trei proiecte consecutive, pentru că sunt copiii (Andrei şi Matei - n.n.), pe care trebuie să-i înscriu la şcoală şi nu îi mai pot plimba după mine. Îmi doresc să lucrez măcar două spectacole pe an în România.

„Boala familiei M" va avea luna viitoare zece reprezentaţii la Paris, adică în oraşul în care te-ai stabilit. În ce măsură îţi deschide asta noi perspective acolo?
Sper să se deschidă nişte uşi, fiindcă eu, în Franţa, nu am apucat să lucrez în teatru. Am lucrat doar pentru nişte reviste de modă. Sper ca producători, regizori, directori de teatre să vină să vadă acest spectacol la Odeon. Asta e cea mai bună carte de vizită pentru mine în Franţa. În felul acesta, nu sunt nevoită să iau lucrurile de la zero, ci mă prezint cu un spectacol care are o cotă foarte înaltă.