Azi cumsecade, mîine bestie

foto: Ciprian Iorgu

Cea mai recentă premieră de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Soldații, de Zalan Tibor, în regia lui Szabo K. Istvan, se numără printre puținele spectacole românești consistente, cu dezbatere pe teme serioase, conflict și substanță teatrală. Textul autorului maghiar contemporan (născut în 1954), despre colcăiala de răutate în stare pură și atrocități ieșite la suprafață pe timp de război, este de-a dreptul cutremurător. Din combinația între o piesă mustind de tensiune dramatică și regia fină, atentă la nuanțele psihologice mișcate cu știință impecabilă de Szabo K. Istvan, după proporția de aur a lui „nimic prea mult”, rezultă unul dintre cele mai puternice spectacole din peisajul nostru actual.

O comunitate rurală așezată, în care fiecare și-a cîștigat locul pe viață iar treburile și oamenii există în rînduială exemplară, după normele etice comun acceptate, este răvășită de o trupă de soldați din armata propriei țări. Că structura este solidă, atît cea socială (împărțită pe caste și bresle, preot, învățător etc.), cît și cea morală o dovedește ierarhizarea din scena de la început. Invitații din casa măcelarului stau jur împrejurul unei mese zdravene de lemn, care va domina scena aproape pe tot parcursul spectacolului, adevărat centru al familiei și, prin extensiune, al comunității. În spatele său, spaţiul conceput de Csiki Csaba, va devoala, în momentele de climax ale tensiunii dramatice, acoperindu-l și dezvăluindu-l sporadic, un fundal-apendice al cruzimii umane, unde ostaticii sînt crucificați, femeile violate, sătenii înjunghiați. Evident, cu singura vină de a se fi nimerit într-una din numeroasele parcele de hazard al istoriei. În scena studio, cu masa masivă din mijloc, cu personajele ducîndu-se în dependințe la nici un metru de spectatori, publicul are senzația de participant direct la evenimentele din casa măcelarului.

Deși construit clasic, circular, cu conflict și tensiune puternice, textul lui Zalan Tibor ia în dezbatere probleme grave fără a propune nici urmă de soluții salvatoare, eroice sau divine. Autorul nu contextualizează istoric și nu numește tabere distincte. Situația aleasă e universală. În istoria din sătucul posibil în oricare dintre teritoriile-gazdă ale ultimelor războaie (Serbia, Bosnia etc.), zarurile nu se vor întoarce providențial în favoarea dreptății: trupeții vin, răvășesc tot, dau viața comunității și regulile omeniei peste cap și pleacă lăsînd în urmă mutilări interioare de necicatrizat, împreună cu  celebra dilemă: a supraviețui, dar în ce condiții? Dramaturgul imaginează un studiu milimetric al limitelor morale în situații extreme, testînd principiile de la individ la individ în condiții de restrîngere dramatică a libertății. Ceea ce îi rămâne unui regizor expert în a identifica detaliul psihologic (specie pe cale de dispariție la noi) este să confecționeze mixul de momente conflictuale și relații dintr-o broderie de puncte fine, cu amănunte reduse la minim, dar cu atît mai revelatoare, mizînd pe cartea tipologiei, indiferent că ea se referă la situație sau la personaj. Mama retractilă la avansurile conjugale ale soțului (Loredana Grigoriu discretă, ponderată, dar fermă) care alege să-și petreacă noaptea cu soldatul fruntaș pentru ca acesta să nu-i violeze fetele, tatăl obligat să-și ucidă semenii pentru a-și apăra copila, bărbatul îndrăgostit de mamă și gelos, gata de eroism pentru a apăra femeia dorită sînt numai cîteva exemple dintr-o încrengătură stilizată, care se derulează continuu, de la începutul la sfîrșitul spectacolului. Piesa are tipuri umane distincte și exemplar jucate de actori: preotul, tatăl, fata credincioasă, nebuna de la sfîrșit (interpretată cu forță expresivă de Isabela Neamțu), cuplul oportunist, ajutorul mut al preotului, care va deveni prima victimă a torturii pe timp „de război”.

Problema prejudecăților, a etichetării fiecărui individ în funcție de statut, încadrarea sa în limite sociale strîmte, inflexibile țin de ierarhizarea inerentă acestui tip de comunitate tradițională. Scena liminară, cu cele două fete ale măcelarului (fin nuanțate de Nora Covali și Andrea Gavriliu), una cu înțelepciunea practică a valorilor, cealaltă delicată, dar pueril-intransigentă, rușinată de meseria cu pete de sînge a tatălui, reproduc morala proprie micilor comunități bine orînduite. Ca și a cocîrjării ei în urma impactului cu imprevizibilul istoriei. Tuturor le plac cîrnăciorii, dar nimeni nu s-ar înhăma la înjunghierea și tranșarea porcilor.

Din capul locului, trebuie admis că spectacolul nu ar avea un asemenea impact fără cei doi protagoniști, tatăl și soldatul fruntaș (Tudor Tăbăcaru și Cezar Antal), care susțin extraordinar textul. Primul, modest și cinstit, ospitalier și plin de căldură, nu-și ascunde meseria, nici crezurile, nu-și dă aere, nu judecă. Tînjește după recunoaștere, dar nu o impune și nu o cerșește, avînd convingerea că în condiții normale lucrurile se vor păstra veșnic așa. Cu alte cuvinte, pe timp de pace, pînă ce violența fizică și psihică sau amenințările cu reducția nu vor intra în scenă. De acum, tensiunea crește cu fiecare secundă pînă la momentul-climax al obligării măcelarului de a ucide sau cel al jocului de șah, cînd ostaticul crucificat mută piesele legat la ochi. Miza va fi, firește, propria viață.

Mintea care inițiază aceste acțiuni aparține Fruntașului, șef de trupă, personaj malefic prin forță brută  și sadism intelectual. Cu fizicul său de Napoleon nereușit, fără voce tunătoare, fără dicție oratorică, Cezar Antal construiește un personaj extraordinar. Deloc impunător, deloc soldatul înalt și robust, deloc bruta tembelă consacrată de cinema, ambiția și pretențiile îi sînt, totuși, nemăsurate. Se comportă pe deplin conștient că deține puterea, fără ezitări și fără nevoie de vreun ajutor pentru a și-o manifesta. Se bagă în situații periculoase și se călește nonstop. Fruntașul apărut din senin nu se confundă cu autoritatea dată de insignă, ci cu o răutate organică, pură ce se împlinește prin el.

Oamenii lui Zalan Tibor, mutați din laboratorul prejudecăților călduțe de pe timp de pace în cruzimea și arbitrariul etic al războiului, țin trează atenția publicului secundă de secundă. O performanță deloc de neglijat!