„Avalanșa„ sau insinuantele jocuri ale dictaturii

Noul spectacol al lui Radu Afrim, „Avalanșa„, montat la Teatrul Național din București, pe textul dramaturgului turc Tuncer Cücenoğlu, este, în esență, un rafinat eseu politic ce „brodează„ pe tema dictaturii. Locuitorii dintr-un sat izolat din munți trăiesc mai bine de jumătate de an sub amenințarea unei avalanșe devastatoare. Pentru a nu se declanșa această apocalipsă ce pare că stă să cadă, ca sabia lui Damocles, în orice clipă, oamenii trebuie să vorbească doar în șoaptă, să-și camufleze casele și sentimentele și să reducă la minimum orice zgomot. Bătrânii satului care fac legea s-au gândit la toate. Viața fiecărui cetățean al satului este milimetric controlată sub pretextul binelui comun. Femeile trebuie să-și planifice nunțile și  mai ales actele sexuale pentru ca nașterile să se producă doar în cele câteva luni de vară, căci altfel, țipetele femeilor în chinurile facerii și plânsetele noilor născuți ar putea declanșa avalanșa. În numele acestui pericol  proclamat ca iminent, se înfăptuiesc cele mai cumplite lucruri. Tinerii căsătoriți sunt ținuți departe unul de celălalt, cu forța dacă este cazul, iar cei care amenință într-un fel sau altul siguranța comunității sunt aduși la tăcere chiar prin crimă. Nimeni nu își amintește ca vreodată să fi căzut cu adevărat o avalanșă în acele locuri, dar, dacă avalanșa nu ar fi existat, ea oricum, ar fi  meritat să fie inventată pentru că astfel totul e ținut sub control. Oamenii trăiesc, iubesc, se înmulțesc și mor în teroare. Și asta este bine pentru făcătorii de lege. Pentru că astfel nu pot apărea surprize neplăcute care să tulbure liniștea ca de mormânt care este atotstăpânitoare prin acele locuri. În mod paradoxal, în liniștea aceea cumplită până și gândurile se aud parcă cu ecou, iar o șoaptă e echivalentă cu o bătaie asurzitoare de clopot. Casele au devenit pușcării antifonate și nimeni nu îndrăznește să se opună pentru că nesupunerea înseamnă moarte. Mărturie a acestui lucru stau mâinile și picioarele ce ies parcă din pământul acoperit cu zăpadă ale celor care au păcătuit prin prea multă gălăgie și au fost „liniștiți„ de tribunalul bătrânilor. În acestă lume în care nimic nu pare să se întâmple sunt ținute sub capac, ca într-o oală sub presiune, drame îngrozitoare care sunt mereu la un pas să răbufnescă. În familie se dezvoltă eternele frecușuri dintre noră și soacră, dintre mama ajunsă soacră și tânăra noră, dintre soț și soție. Deși e vorba de mici înțepături din cale afară de banale, țipetele înăbușite, certurile din ochi, gesturile violente făcute pe muțește și farfuriile salvate de la spargere în ultima clipă aduc paranoia și furia la cote înfricoșătoare.

Folosirea satului ca spațiu ancestral în care legea teribilă a pământului stăpânește implacabil destinele omenilor amintește cumva de filmele lui Lars von Trier, „Dogville„ și „Breaking the Waves„, iar spectacolul lui Afrim creează aceeași atmosferă apăsătoare, de claustrare și de lipsă definitivă de orizont ca în peliculele amintite. Doar o minune îi mai poate salva pe acești oameni, dar minunea e cel mai improbabil lucru care se poate petrece acolo. Și totuși, miracolul se produce printr-un tânăr care sfidează legea. Cel mai bun, mai cald și mai tandru bărbat ajunge să facă gestul nebunesc de a a se opune tribunalului bătrânilor care îi ceruse nici mai mult nici mai puțin decât să-și sacrifice soția care dădea naștere copilului lor mai devreme de termenul stabilit ca fiind „sigur„ de către înțelepții satului. Spre deosebire de tizul său, meșterul, personajul interpretat cu un preaplin de tandrețe de Marius Manole, refuză să-și „zidească„ soața într-un sicriu de plumb.

„Avalanșa„ marchează o nouă colaborare de maxim succes dintre regizorul Radu Afrim și scenografa Iuliana Vâlsan care de data aceasta parcă s-a întrecut pe sine. Personajele par să fie captive în interiorul unui cub imens de gheață, albul are ceva definitiv și implacabil ca și tăcerea care este din când în când întreruptă de șoapte sfâșietoare. Blana albă mițoasă cu care spațiul de locuit este antifonat e ca o pătură de nea proaspăt căzută, iar multele împletituri croșetate din fibre albe sunt asemeni unor imense flori de gheață ce par să fi crescut în neștire, peste lucruri și făpturi deopotrivă, ca un fel de stranie vegetație luxuriantă de pe o planetă înghețată. Actorii din rolurile principale au avut partituri extrem de ofertante din care unii au stors tot „sucul„, cum a fost cazul lui Constantin Cojocaru care este, orice ar face, un actor ce emană poezie, fie că e vorba de versuri dulci de iubire, de catrene șăgalnic-licențioase sau de autentice bocete de jale. Rodica Ionescu în rolul gravidei a fost o surpriză foarte plăcută: o prezență caldă, de femeie bună ca pâinea caldă, care merită să fie fericită, dar căreia viața i-a hărăzit grele încercări. Foarte bune sunt și cele două actrițe mature din distribuție, Ilinca Tomoroveanu și Ana Ciontea, soacra bătrână și soacra mai tânără a căror dușmănie surdă este, paradoxal, o boare de normalitate în atmosfera ca de morgă din jur. Dar cel mai grozav rămâne Marius Manole în rolul tânărului  cu suflet mai mare decât avalanșa. Departe de a avea o fericire senină, el este un spirit chinuit prins între dragostea față de soție și datoria față de comunitate. Tânărul refuză să aleagă între unii și alții, nu-și dorește doar bucăți de viață, ci vrea pur și simplu totul: „Nu vreau să muriți toți, dar nu vreau să moară nici nevastă-mea.„ Nu acceptă moartea ca pe o soluție. Viața este unica opțiune.  Și, în cele din urmă dragostea lui este cea care rupe chingile sclaviei și eliberează sufletele de sub domnia tăcerii. Personajul tânărului este, în esență, un nou Iisus care reiterează spusele apostolului Pavel despre virtuțile atottămăduitoare și omnipotente ale dragostei: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte..  Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.  Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.  Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.   Dragostea nu cade niciodată„.

Foto: Bogdan Stângă