Cristina Modreanu

La o recentă masă rotundă cu tema „Femeile și filmul”, moderatoarea de origine germană a pus spectatoarelor o întrebare la care de-atunci mă tot străduiesc să găsesc un răspuns: „Vă simțiți reprezentate de filmul românesc?”

Aparent, nimic mai îndepărtat de o cronică a realității imediate decât cazul tigresei Mihaela, care a scăpat de la Grădina Zoologică din Sibiu și, după ce s-a plimbat prin tot orașul, a fost împușcată de oameni care nu erau în stare să o prindă. Întâmplarea e un simplu fapt divers, dar unul care se transformă în spectacolul Gianinei Cărbunariu, Tigrul sibian, într-un complex instrument de cartografiere a unui oraș și, pe cale de consecință, a țării din care acesta face parte sau chiar a conceptului de oraș european – orice ar mai însemna el azi.

Ideea regizorală cu care Dragoș Galgoțiu a abordat piesa lui Bertolt Brecht, Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, devine clară după primele 5 minute din noua producție de la Teatrul Odeon: e vorba despre o suprapunere a textului brechtian considerat o critică a lui Hitler cu estetica filmului mut, în particular a celebrului film al lui Chaplin, Dictatorul, film având aceleași scopuri critice. Problema rămâne ce faci în următoarele 2 ore de spectacol.

Deși se declară într-un interviu recent ”a broken person”/”o persoană distrusă” Herta Müller poate fi astăzi considerată o conștiință a lumii din spatele Cortinei de Fier, condiție câștigată cu sacrificii personale uriașe, care continuă și astăzi. Conștiința îi deranjează pe mulți, iar când pune întrebări esențiale și pune sub semnul întrebării profiluri publice deja bătute în cuie în epoca postdecembristă românească, ea stârnește valuri de nemulțumire.

Într-o seară, am asistat împreună cu o sală întreagă de spectatori înghețați la un tablou care se vroia idilic în care tinerii din romanul lui Tadeusz Konwicki, în dramatizarea și regia lui Yuri Kordonsky, își trăiau ultimele zile ale tinereții lor, așa cum spunea și titlul spectacolului produs de Teatrul Național ”Radu Stanca”.

În lumea de azi, festivalurile sunt construcții puternice care au forța de a propulsa în atenția publică orașe, artiști, concepte, viziuni. Evoluând odată cu societățile în care se nasc, ele devin evenimente ce reflectă progresul gândirii locale și se transformă în ferestre ale unei culturi. Festivalurile sunt esențiale pentru circulația ideilor: festivaluri precum cel de la Edinburgh, BITE la Barbican Centre din Londra, precum și London International Festival of Theatre au deschis teatrul britanic spre concepții și practici din afară.

În filmul Prea târziu semnat de Lucian Pintilie în 1996, directorul unei mine de cărbuni amintește că orașul are mai puține străzi decât galerii în pământul de sub el, iar imaginea evocată - cea a oamenilor care lucrează în minele de sub pământ, invizibili, neprotejați, supuși hazardului și condamnați la tăcere - devine o metaforă pentru felul de viață dus în România în timpul regimului comunist. 

Prințul von Homburgh în viziunea lui Armin Petras pare să ne spună că singurul tip de eroism contemporan care ne mai rămâne este apărarea propriei conștiințe, concluzie ce nu poate decât să ne alarmeze într-un moment politic în care nici conștiința, nici principiile nu par să mai aibă vreo valoare în societatea românească.

Una dintre trăsăturile paradoxale ale teatrului contemporan este abandonarea fascinației pentru "star", ca ancoră de succes a spectacolului. Accentuând dimensiunea etică a "noului teatru", această mutare a accentului de la celebritatea interpreților - expresie a preocupării pentru exterior, aparență - înspre relieful tematic și inovația în materie de forme de comunicare ale mesajului sunt semnul unei importante maturizări a domeniului, proces în desfășurare încă din anii 60-70 pe scena occidentală. 

Spectacolul Ioanei Păun, Muncitor: All Workers go to Heaven/ Toți muncitorii merg în Paradis este primul în al cărui caiet-program am găsit trecută participarea unui „consultant psiho-etic” (consulant cu privire la principii etice înnăscute). Apreciam deja interesul real al tinerilor creatori români pentru dimensiunea etică a spectacolelor lor și statement-ul pe care ei îl fac prin acesta, poziționându-se clar împotriva lipsei generalizate de principii morale a societății din care fac parte.

Avem nevoie de educație, așadar totul începe cu o lecție. De istorie, materia de bază. Despre domnitorii români homosexuali - Radu cel Frumos, Petru Cercel, Iliaș Rareș. Apoi, facem un salt în timp spre perioada comunistă și provocările vieții gay în ilegalitate, pentru ca în cele din urmă să ajungem la 2001, momentul în care homosexualitatea a încetat să fie o infracțiune conform legilor acestei țări. Oare de ce mi se părea că asta s-a întâmplat mult mai devreme? 

Într-o bună zi, un alt Lucian Boia, sau poate același – de ce nu? – va scrie o carte în care să ilumineze aspecte ale alegerilor politice făcute de intelectualii români în aceste timpuri extrem de tulburi. Deocamdată, mărturia pe care o avem și care nu e de natură să picteze un tablou vesel se numește Capcanele Istoriei. Elita Intelectuală românească între 1930 și 1950.

Cartografierea terenului în formare și mereu în mișcare al scenei alternative a început să fie și în România un "job full-time" pentru cine ia misiunea în serios. Iar investigația merită făcută pentru că surprizele plăcute – chiar în spectacole imperfecte – sunt destul de multe. Descoperi spații noi de joc, modele inventive de colaborare și rezolvare a chestiunilor administrative, actori și regizori care au apărut între timp sau pe care îi știi, dar care propun lucruri neașteptate.