Simina Pițur

Îmi place să cred că toate lucrurile pe care le facem ca adulți le facem ca să răzbunăm copilul din care am crescut. Că odată cu ultimul dinte de lapte căzut și cu ultima oară când o lăsăm pe mama să ne sărute în public, devenim doi, două - două părți care se urmăresc reciproc și mai ales neîntrerupt, până se sună de ieșire definitiv. Una intactă - a copilului care s-a oprit din crescut - și cealaltă mereu în schimbare, care preia controlul mai departe, a sinelui pe care ne chinuim să-l ținem cât de cât congruent, cât de cât veridic și pe cât posibil justificat.

Cred că mă aflu, sincer, în fața unui lucru extraordinar de interesant. Nu mi s-a întâmplat niciodată, până acum, să găsesc un film cu atâtea cronici negative care să se contrazică una pe cealaltă, ajungând totuși, Dumnezeu știe prin ce mecanism, la aceeași concluzie: că filmul este un eșec regizoral. Dacă există un critic care să spună că titlul e genial și că scena de final sună fals, există sigur un altul prin apropiere care să încerce să mă convingă că titlul e stupid și scena de final justificată. Dacă citesc acum că filmul e previzibil, două click-uri mai târziu altcineva se plânge că e incoerent. Așa ceva nu ar trebui să existe, e absurd. Refuz, deci, să mai caut, din momentul acesta, recenzii - și vă descurajez să luați vreuna (inclusiv pe a mea, deocamdată) în serios, fiindcă e ceva la mijloc care încă trebuie lămurit. Și pe care o sa încerc să-l lămuresc în continuare.

Cred că trebuie să vorbim puțin despre spiritul critic. Pentru început, să ne lăsăm deoparte șervețelele în care am plâns cel puțin o dată când ne-am dat seama că suntem manipulați. Nu suntem victime, ne place să fim manipulați, ne face viața mai ușoară. Aplaudăm finalul fericit cu o cutie de popcorn strânsă între genunchi și ne ridicăm imediat ce începe să se deruleze genericul, cu grijă să n-o vărsăm. Atât ne interesează, să aparținem și să nu facem mizerie.

Îmi pare rău să v-o spun atât de direct, mai ales în săptămâna cu Valentine's Day, săptămână în care ați  răzuit transpirați prețuri de pe cutii de bomboane, în care ați rezonat în stații cu diverse jingle-uri motivaționale; săptămână în care toate cuplurile au tors și toate inimile frânte au scheunat rănite la unison și în urma căreia, cât vezi cu ochii, tot pământul țării se îngrașă cu petale de trandafir picate din buchețelele plimbătoare, leșinate de atâta semnificație și frig.

Înainte să vedeți Grey Gardens, aș vrea să vă gândiți la ceva: voi nu sunteți acolo. Nu puteți mirosi, simți, auzi lucrurile din casă, nu sunteți în contextul imediat al filmărilor. Nu aveți nicio amintire a zilei de ieri, a felului în care au crescut cele douăzeci de pisici, în care miroase mâncarea din cameră atunci când se strică printre blănurile ude sau cum se aude familia de ratoni din pod

Robert de Niro și Elmo. Pe două scăunele, așezați undeva pe pagina de subscriptions a youtube-ului. Nu puteam să nu dau click. Dar nici nu mă așteptam ca filmulețul să mă facă să scriu despre Les Quatre Cents Coups a lui Truffaut.

 Ceva din personajele lui Kieœlowski mă face să le privesc ca pe un studiu de caz - să empatizez cu ele, da, dar nu la un nivel foarte personal. Dacă ar fi un loc concret în care m-aș aștepta să le găsesc pe toate ar fi o sală de așteptare, o coadă, poate chiar un tren sau un tramvai - locuri lipsite de istorie, de ghizi sau de promisiunea unui eveniment sau a unei reveniri.

Nu cred că mi s-a întâmplat vreodată, până acum, mai exact, să fiu la a doua vizionare mai departe de prima impresie ca astăzi, când am reluat colecția de filme scurte ale proiectului Lumière et Compagnie. Mă îndoiesc că e vorba doar de poziția critică pe care mi-am asumat-o acum, de presiunea ideii că trebuie să justific fiecare dintre cele 40 de filme tocmai fiindcă sunt greu de categorizat, adunate într-un format ambiguu, foarte diferite între ele și parte dintr-un proiect la fel de ambiguu.

N-am fost niciodată mai fericită să văd o femeie părăsindu-și bărbatul (sau bărbații, în cazul de față) așa cum am fost la finalul filmului Tretya Meshchanskaya (sau Bed and Sofa). Aplaudând mirată cu genele și bătând fericită, complice, din picior, fixam ultimele scene cu o sclipire de feminism amator în ochi, pe care ego-ul meu construit special pentru societate și conformitate nu mi-ar fi iertat-o niciodată.

Întotdeauna m-am întrebat dacă există în lumea regizorilor un echivalent al spaimei de a doua zi a scriitorilor, cărora nu le trebuie un curaj mai mare decât acela de a citi ce au scris în ajun. Iar dacă răspunsul este da, atunci promit că îmi voi impune să privesc mai cu indulgență fiecare peliculă pe care am s-o văd vreodată de-acum încolo, așa să m-ajute frații Lumiere.