Cristi Ardelean

Fericiți cei săraci cu duhul, căci ei au uitat de mult ce mai caută pe aici. E foarte greu să scrii o recenzie despre o asemenea carte. Demersul are ceva din ridicolul unui priapic străduindu-se să caligrafieze, a unui cocostârc la un concurs de mâncat sandvișuri-viteză. Vom încerca, totuși, măcar de amorul artei şi mai ales pentru că această ultimă carte a marelui Arnaud Desjardins, plecat dintre noi imediat după publicarea volumului, merită toată atenția unui public asaltat de zeci de mii de cărți care strigă dintre rafturi și nu pot fi alese cu oarecare discernământ. Nu în secolul vitezei, căci ajungem iar la ea.

În 1099, la capătul primei cruciade, Ierusalimul cade fără ca apărătorii să aibă vreo șansă. Înfometați, extenuați și mânați de lăcomie, cruciații cuceresc orașul și distrug tot. Distrug fără discernământ monumente vechi și documente prețioase, ucid evrei, musulmani și creștini.

Că Veneția din imaginație nu are prea mult de a face cu orașul real, iar canalele atât de inedite și romantice duhnesc îmbibate de resturi alimentare și animale, nu înseamnă nimic, până la urmă. Un roman care se vrea incitant și alert se poate lega de orice alte elemente considerate adecvate, iar Andrew Wilson știe să folosească, documentat, arta plastică și arhitectura pentru a crea cadrul potrivit unui thriller.

Dat fiind că de foarte puțin timp s-a decernat premiul Nobel pentru literatură, profit de prilej pentru a fi de acord cu domnul Mircea Cărtărescu, în sensul că Mo Yan, laureatul din acest an, era la kilometri distanță de mulți coloși ai cuvântului scris cu care a concurat, și pe care totuși, i-a învins pe nedrept.

Să faci critică literară în contextual „manelizării” culturii de consum se anunță din ce în ce mai dificil. Întreaga media abundă de contra-exemple informative și culturale, iar cultura populară e ridiculizată de critica serioasă din cauza apropierii ei de sferele de interes cotidiene. Nu poți fi critic serios și să te ocupi cu Cow and chicken. Sau poți?

Matei Vișniec ne demonstrează că suprarealismul are acea rară calitată înnăscută de a fi egal cu sine indiferent de forma în care alegi să-l torni. Se încăpățânează să se așeze în matricea oferită doar așa cum dorește și nicidecum așa cum ai încerca să-l forțezi: mereu lipit de realitate și bine de tot cu picioarele în ficțiuni palpabile, mult mai plauzibile ca cea în care ne învârtim zi de zi.

Atleta din S.U.A Lolo Jones, care a concurat la proba de 100 m garduri la Olimpiada de la Londra, a stârnit un scandal când a declarat că țara sa va recupera din plin diferența de medalii față de China la proba de tir, făcând referire la masacrele din diverse state americane chiar în ajunul competiției. Al doilea amendament la Constituția S.U.A. oferă oricărui cetățean dreptul de a purta arme. Serviciile înregistrează fiecare cerere de cumpărare a unei arme de foc, încercând să urmărească de unde mai poate răsări un nou dezastru, dar e un volum de muncă imens.

Fiind la un pas de moarte după ce trăsura sa se dezechilibrase pe Pont Neuilly, Blaise Pascal are o revelație extraordinar de puternică. Aflat sub impresia momentului, își notează trăirile pe un petec de hârtie, pe care-l coase în haina sa și-l scoate de acolo ori de câte ori o schimbă. Dar dacă și serviciile secrete ar proteja la fel, introducând microfoane în paltoanele și gecile victimelor nebănuitoare, din rațiuni mult mai pământești, mai aplicate?

Dacă vrei să scrii despre România post-comunismului sălbatic, ai în față un demers relativ facil, cu două condiții: să fi înțeles ce a reprezentat Piața Universității și ce ar fi putut face Câmpeanu și Rațiu, respectiv să înțelegi cum anume s-a putut trăi pe atunci din muncă grea și lipsită de sens, când alții făceau averi din absolut orice, de la afaceri cu statul până la traficul de copii. Radu Aldulescu își păstrează tonul sobru, pesimist și cu acest roman, mizând pe dualitatea dintre aparență și esență, dintre concret și transcedental.

Cel mai probabil că, dacă nu s-ar fi născut în patria luminilor, stimabilul J.-J. Rousseau (Jean-Jacques, și nu Jay-Jay) ar fi văzut lumina zilei sub umbra viiilor mioritice. Se pare că poporul român consideră proprietatea un mit, iar dreptul statului de a o proteja împotriva celor care nu o dețin, dar, deloc suprinzător, o vizează, nimic altceva decât o iluzie. Marius Ghilezan înjgheabă un volum ca o colecție de articole, pentru a suprinde esența relației între „a fi” și „a avea” în spațiul carpato-danubiano-pontico-haiducesc.

Pentru că, la răstimpuri, trebuie să ne ocupăm și cu chestiuni serioase, pentru această săptămână ne concentrăm atenția asupra acestui mic volum proaspăt cu ultimele eseuri ale filosofului italian Giorgio Agamben. Înainte de a ridica din sprâncene în fața unui text anticipat greoi, arid, dificil, țin să menționez că domnul Agamben obișnuia să se „înhăiteze”, în tinerețile sale revoluționare (veți vedea, termenul e mai degrabă precis decât ironic), cu spirite expresive, de artiști zbuciumați și de gânditori cu tupeu: Italo Calvino, Pierre Klossowski, Jacques Derrida, Jean-François Lyotard, sau Pier Paolo Pasolini.

Premiul Goncourt tinde să semene în fiecare an cu un soi de Cannes. Cea mai prestigioasă distincție oferită romanului francez e din ce în ce mai des oferită unor creații scurte, tușante, neconvenționale, cu un aer de film independent care amintește de festivalul sus-amintit.

Să scrii despre opera unui judecător al Curții Constituționale într-o epocă de tumult politic și multiple presiuni pe acest for nu e, poate, cea mai inspirată decizie. Însă titlul cărții atrage independent de autor, iar abordarea subiectului se dovedește inedită.

Probabil nu există femeie pe planetă care să nu fi visat la ziua nunții, cu naivitatea celui (celei) care nu ia în calcul consecințele și urmările faptelor sale. Iar dacă acea femeie se mai întâmplă să fie și turcoaică, membră a unui societăți laice, dar cu tare islamice vădite, puternice, atunci savoarea povestirilor e garantată.

Un sinucigaș e un om pe care-l dor sinusurile, sau cel puțin asta crede mezinul familiei Tuvache. Opinia sa nu face decât să completeze atitudinea sa teribil, bolnăvicios de optimistă asupra vieții, care aduce dezonoare părinților săi sau iluștrilor săi antecesori, oameni întreprinzători care au pus pe picioare magazinul de sinucideri. Jean Teulé a început cu benzi desenate, apoi a fost producător și scenarist de televiziune.