Bogdan Beșliu

M-am săturat de trailerele bine făcute. Pe bune, simt că sunt furat cu fiecare trailer bun pe care îl văd. Şi asta pentru că în spatele lor se ascund două situaţii mari: ori filmul e între mediocru şi foarte bun şi atunci mă enervează că ştiu cel puţin trei secvenţe din el datorită trailer-ului, ori filmul e praf şi atunci mă supăr cu atât mai tare pe cei ce şi-au bătut joc de timpul meu şi au creat o panaramă pe care au ştiut să o vândă.

De un an şi jumătate, de când văd filme în scop educativ mai mult decât de relaxare, mi-am găsit un fel de oază în biografii ecranizate. Nu sunt mai uşor de analizat şi de înţeles, ba un film biografic şi în acelaşi timp artistic e, deseori, mai greu decât un fiction pur. Dar măcar ai o bază de plecare şi ştii, sau măcar bănuieşti ce trebuie să urmăreşti în cele două ore de film. Aşadar, pentru mine, un biografic e pe jumătate vândut; mă voi uita cu interes doar pentru specific.

Nicio surpriză azi-noapte la minunatele Oscaruri. Anul acesta, Academia a fost cuminte şi s-a conformat aşteptărilor noastre. Doar Billy Crystal ce-a mai mişcat atmosfera şi a surprins pe alocuri. Bună alegere, pentru a noua oară pe scena premiilor. Drept completări între premii, un minunat mini-spectacol Cirque du Soleil şi câteva testimoniale legate de film şi viaţa de actor ale unor personaje consacrate.

N-am stat cu mare entuziasm să văd Hugo a lui Scorsese, dar, când s-a ivit ocazia, mi-am acordat două ore şi am încercat să înţeleg de ce marele Martin a ales filmul de familie. N-am reuşit. Cum nu înţeleg nici acum, când scriu rândurile astea, trăgând un ochi peste ceea ce spun colegii americani despre film, de ce îl iubesc atât de mult. Aşteptam probabil ceva magic, să mă ţină cu sufletul la gură, să-mi dea o lacrimă, două şi să spun la final „Da. Scorsese a reuşit din nou”. Dar nu a fost aşa.

Pentru mine, premiile Oscar au devenit un fel de ritual religios. În fiecare an mă pregătesc pentru ele mai ceva ca pentru Crăciun. Încerc, chiar dacă pe plaiurile natale e mai greu, să văd toate filmele nominalizate înainte de a-mi da cu părerea şi de a face pronosticuri. Nu-i o treabă tocmai uşoară, dar măcar sunt sigur că cel puţin jumătate din filmele pe care le văd acum sunt bune şi foarte bune. În 26 februarie, vom afla câştigătorii şi voi bifa încă o dată cea mai sigură noapte albă prin care trec în fiecare an.

Probabil criticii de film americani şi-au dat seama ceva mai repede decât mine că anul trecut a fost câştigat, oarecum, de melodrame. Nu spun că-i un lucru rău, mă cam săturasem pe drept de comediile romantice şi încercările de acţiune care să susţină box-office-ul. E bine că lăsăm melodrama, psihologicul şi comedia să stea sus în alte combinaţii decât cu dragostea.

E clar, sunt îndrăgostit de Guy Ritchie. Problema e că nu prea înţeleg de ce. Trei ploturi aproape identice şi două Sherlock Holmes-uri n-ar trebui să-mi nască alte sentimente decât un „ah!” ascuns undeva între admiraţia faţă de mai marii regizori care, pe lângă ce face Ritchie, îţi mai dau şi lecţii de viaţă, vorba aia: infoedutainment. Totuşi, îmi place Ritchie de mor.

Duminică, în Irish & Music Pub, a fost concert cu oaspeți de peste Prut. N-am înțeles exact dacă era de sine stătător sau avea vreo legătură cu Festivalul Basarabia, proaspăt încheiat în acea zi. Indiferent, în sală proporția de 90% basarabeni, 10% români era fixă. Nu-i asta problema, sunt oameni buni, de distracție, care știau și versurile trupei invitate.

Sunt fan al filmelor care se axează pe personaje. Dacă subiectul e puțin controversat și mai e și un strop de umor, e clar, pentru mine rețeta e una bună. Peste toate astea, dacă-i și film european, sunt convins că vreau să-l văd. Cam așa s-a întâmplat și cu Habemus Papam sau Avem Papă, cum i-am spune noi.

O să mă înjurați la fel de tare cum o să mă apreciați dacă veți vedea Asylum Seekers. Inițial, am descris filmul ca fiind cel mai prost film pe care l-am îndrăgit vreodată. Acum, după ce l-am văzut de vreo trei ori, spun doar că e un film unic, interesant, care schimbă perspectivele cinema, dar greșește des și, uneori, tare. Indiferent, însă, o oră jumătate își poate acorda oricine ca să vadă care-i treaba cu ciudățenia asta.

Festivalul Filmului Francez e unul dintre festivalurile mici de tradiție clujeană. Spun mici doar pentru că durează trei zile, altfel e un festival extrem de mare și de iubit de public. Atât de mare și de iubit încât, în prima zi, la deschidere, nu mai erau locuri în sală, deși pe holul Cinematografului Victoria mai era lume. Printre ei, și eu.

Mi-am promis că o perioadă nu mai văd filme de la Hollywood, dar nu mă pot abține atunci când mă intrigă ceva și mai mereu se întâmplă asta cu cele mai banale producții. În special cele pentru copii. Mă atrag personajele de basm, poveste, desen animat, fantezie, joacă, copilărie și orice altă isterie creată în jurul vârstei de 7 ani.

Ieri am avut noroc. Din 3 filme planificate cu o zi înainte, am văzut doar unul, și un altul a venit cumva din întâmplare. Dar ce întâmplare frumoasă, aceea că ambele filme pe care le-am văzut au fost bune. Cu adevărat bune.

Prima ediție a Mediaș Central European Film Festival 7+1 (MECEFF) a luat avânt puternic. Nici nu are cum să fie ignorat, având în vedere că publicul din Mediaș e atras de cultură, sau cel puțin așa îmi pare acum, după câteva ore de când sunt aici.

La Festivalul Degustătorilor de Film și Artă Culinară mă simt ca un turist în excursie. Și îmi iubesc itinerariul. În fiecare zi, indiferent de țara pe care o sărbătorim în program, ziua începe cu o discuție despre cinematografie cu invitații zilei trecute.