ioana-filipas

Ideea de a realiza un film de acțiune care să-i aibă în prim-plan pe actorii Jason Statham, Clive Owen și Robert De Niro cu siguranță pare puțin mai strălucită decât apare în realitate, odată materializată. Totuși, Killer Elite nu e nicidecum un film slab sau prost, ci doar unul fără prea multă sare și piper, din categoria acelora care nu-ți rămân în memorie mai mult de câteva zile după ce le-ai vizionat.

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi o comedie romantică despre cât de aiurea sunt comediile romantice?… Probabil că nu, pentru că, de regulă, nu prea se investesc bani mulți într-o producție care să se ironizeze pe ea însăși. Cu toate acestea, incredibil, dar adevărat, cam asta au încercat să creeze regizorul Will Gluck, alături de scenariştii Keith Merryman, David Newman şi Harley Peyton, prin pelicula Friends with benefits.

Am început să mă uit la partea a doua din The hangover cu așteptări mari și cu mâinile deja pregătite să mă țină de burtă, în amintirea râsului cu care am contribuit la gălăgia din sala de cinema acum doi ani, la primul film. Mare prostie. Nu filmul (nu neapărat filmul), ci speranțele de doi bani cu care m-am încărcat înainte să îl văd.

Vă mai amintiți Dr. Dolittle, filmul în care Eddie Murphy juca rolul unui veterinar care putea vorbi cu animalele? Țin minte că, la momentul apariției, toată lumea era topită atât după peliculă, cât și după simpaticul medic și după animăluțele vorbitoare. Ei bine, păstrând încă o nostalgie după toate acestea, am ales să vizionez, de curând, Zookeper, un nou film în care animalele sunt ridicate la rangul de viețuitoare cu drepturi depline de exprimare inteligibilă.

Dacă nu ar avea atât de multe scene intime, am fi tentați să credem că e un film pentru copii. Dacă ar fi puțintel mai siropos, ar trece cu siguranță drept un chick flick.

Filmele de acțiune sunt, într-o majoritate covârșitoare, exagerate, pentru că altfel nu le-ar mai spune „filme de acțiune”. De fapt, multe sunt într-atât de exagerate, încât orice persoană trează și sănătoasă la cap care se uită la  ele își dă involuntar ochii peste cap din cinci în cinci minute, eventual simțind și tentația permanentă de a se ridica și de a pleca din fața ecranului.

Cu ocazia fiecărei ediții a festivalului ArtMania, fraze care includ sintagmele „Sibiul va fi capitala rockului”, „Sibiul va fi zguduit din temelii” ș.a.m.d. sunt nelipsite din textele articolelor ce apar în presa centrală și în cea de nișă.

De la producătorul filmelor The 40 year old virgin (Virgin la 40 de ani), Knocked up (Un pic însărcinată), Forgetting Sarah Marshall (Înșelat de Sarah Marshall) și Superbad a venit anul acesta o nouă comedie, colorată din toate punctele de vedere: Bridesmaids (Domnișoare de onoare).

Trailerul e incitant, imaginea e ceva mai aparte - categoric una ce atrage automat atenția, posterul la fel, efectele speciale sunt impresionante, unde mai pui și faptul că regizorul este același care și-a pus amprenta și asupra filmelor 300, Watchmen și Dawn of the Dead.

Când vine vorba de comedii și de filme horror, avem cu siguranță de unde alege, deși din sutele de astfel de producții care apar anual, prea puține sunt cu adevărat de calitate. Atunci când vine vorba, însă, de mixtura dintre cele două genuri - comedia horror - linia dintre genial și grotesc este atât de subțire, încât prea puțini regizori reușesc să o vadă și să nu o calce în picioare, odată cu întregul film.

Pentru acest al doilea lungmetraj scris și regizat de Guillem Morales, faptul că Guillermo del Toro și-a pus din nou amprenta asupra producției s-a dovedit a fi o promovare suplimentară mai mult decât binevenită.

Cu fiecare nou film scos pe piață, Pirații din Caraibe pare să fie una din acele francize în care, oricât de multe producții s-ar lansa, succesul nu ar scădea deloc. Dimpotrivă, s-ar putea spune, judecând după încasările care cresc proporțional cu numărul de ordine al filmelor.

Formula Rebengiuc-Vasilescu pare să fie un succes garantat pentru filmele regizorului Lucian Pintilie. În pelicula Niki Ardelean, colonel în rezervă, acest cuplu de actori rămâne în permanență în prim-plan, așa că farmecul pe care cei doi îl au atunci când joacă împreună se simte pe durata întregului film.

Văzând titlul și afișul filmului După-amiaza unui torționar, cărora le-am adăugat amintirile legate de explicitatea din celelalte filme ale lui Pintilie, mă așteptam la orice: la scene de tortură, la secvențe pline de cruzime, la sânge, la tot ce putea fi mai urât și mai brutal. În schimb, după-amiaza torționarului interpretat de Dinică s-a arătat a fi cât se poate de liniștită.

M-am obișnuit cu faptul că filmele lui Pintilie arată fețele cele mai puțin frumoase ale României, însă niciunul dintre filmele pe care le-am văzut (marca 100% Pintilie, pentru că așa a ales TIFF-ul să numească așa seria formată din cele unsprezece filme ale regizorului) nu m-a întristat atât de mult cum a reușit să o facă Balanța.