Radu Toderici

Aflaţi totul despre ediţia TIFF-ului din acest an citind seria de cronici pe care vi le propune Radu Toderici.

Timp de zece zile, unul dintre cele două clipuri oficiale ale festivalului, semnat de Marian Crişan, a creionat un fel de portret robot al TIFF-arului; dacă extragi din el nuanţa macabră, acesta e până la urmă un portret al cinefilului generic. După autoarea scenariului acestui clip, Anca Grădinariu, consumatorul de TIFF/ cinefilul e obsesiv, precoce în gusturi şi atât de diferit încât apare ca o ciudăţenie şi în ochii apropiaţilor lui.

Filme ca La răscruce sunt în ultimii ani oaspeţi obişnuiţi ai competiţiei TIFF-ului. Uşor de digerat, deseori pline de optimism, nu poţi să le judeci prea aspru, fiindcă nu pretind prea mult (de la publicul lor ideal, dar şi în ceea ce priveşte rezultatul pe care vor să-l obţină) şi ştiu cum să-şi exploateze la maximum diferenţele faţă de cinematografia mainstream. Regizorul islandez Hafsteinn Gunnar Sigurðsson a învăţat bine lecţia lui less is more: relaţia dintre doi bărbaţi, unul la 24 de ani şi fratele soţiei celui de-al doilea, în vârstă de 33...

Chapiteau Show e mai bun decât majoritatea filmelor din competiţie de până acum (deşi nu e superior faţă de un De joi până duminică, de pildă) din cauză că oferă literalmente mai mult. Şi nu e neapărat vorba de intensitate, de emoţie, de calitate. Filmul regizorului Serghei Loban are, fără îndoială, şi aşa ceva. Mai importantă însă în Chapiteau Show e scara la care lucrează Loban. Filmul te sperie, fiindcă are aproape trei ore şi jumătate, dar, aproape surprinzător, regizorul nu foloseşte această cantitate neobişnuită de timp pentru a încetini acţiunea, pentru a insera momente contemplative în poveste.

Programate uşor ironic unul după celălalt, Clip (Klip) şi De joi până duminică (De jueves a domingo) au câştigat ambele la începutul anului câte un trofeu la Rotterdam. Puse în aceeaşi categorie calitativă de premiile obţinute ex aequo, cele două filme nu au altceva în comun în afara faptului că sunt proiectele de debut ale unor regizoare foarte tinere (29, respectiv 27 de ani). Altfel, juriul festivalului din Rotterdam a premiat două filme surprinzător de bine realizate, dar în două sensuri diferite.

La un an de la euforia sărbătoririi unui deceniu de proiecţii la Cluj sub sigla TIFF, festivalul pare să evolueze în singura direcţie în care-şi poate pune în valoare eclectismul caracteristic. TIFF 2012 are mai multe filme faţă de ediţia anterioară; organizatorii şi-au obişnuit deja publicul cu această autodepăşire anuală, proclamată aproape ritualic.

Chiar şi pentru cineva care a aşteptat cu curiozitate debutul în film al regizorului de teatru Silviu Purcărete, Undeva la Palilula oferă deopotrivă prea puţin şi prea mult. Prea puţin în ceea ce priveşte logica poveştii: filmul lui Purcărete e sinuos, dificil şi, în ciuda celor 150 de minute ale lui, deficitar când vine vorba de scene care să unifice diversele anecdote din care e compus scenariul. Prea mult din perspectiva atenţiei excesive pentru decor, pentru ambalajul în care Purcărete îşi înfăşoară povestea, lucru care se întoarce în cele din urmă împotriva filmului.

O a treia zi de competiţie a fost dominată, cred, de opacitatea extremă a unuia dintre cele mai lungi filme selecţionate, Fără cârmă, de Igor şi Ivan Buharov, şi de povestea subtilă şi emoţionantă din scurt-metrajul israelian Prim ajutor.

Filmul de scurt-metraj poate fi un gen în sine şi nu doar un exerciţiu pregătitor; au dovedit-o unele dintre filmele din primele două zile ale competiţiei. La suprafaţă, o varietate de abordări, tehnici diferite şi, pe deasupra, potenţialul inegal pe care îl are animaţia şi filmul interpretat de actori şi integrat în decoruri...

Primele impresii de la Alter-Native, Festivalul Internaţional de film de scurt-metraj de la Târgu-Mureş. În primul rând, predomină filmele est-europene. Răsfoind programul, găseşti subtitlul perfect pentru acest festival ajuns la ediţia a 19-a: cu o zi înainte de deschiderea oficială, s-a proiectat varianta de cinema a unui serial maghiar, redenumită East Side Stories.

Filmul Ancăi Damian a câştigat premiul cel mare al secţiunii româneşti a festivalului, s-ar putea spune, fără probleme. Au intrat în competiţie şi documentare bune, şi mai slabe (unul dintre cele mai bune rămâne Victoria lui Ana Vlad şi Adi Voicu), dar majoritatea şi-au abordat subiectul auster, ţinând cont de constrângerile genului. În comparaţie cu ele, Crulic – Drumul spre dincolo a trişat.

Ca şi un alt film din competiţia internaţională de anul acesta, Position among the Stars (Stand van de Sterren), Familia, documentarul regizat de Mikael Wiström şi Alberto Herskovits, e ultima parte a unei trilogii care urmăreşte evoluţia unei familii de-a lungul unei perioade extinse de timp.

La finalul proiecţiei filmului regizat de Mona Nicoară şi Miruna Coca-Cozma, am avut impresia că am văzut cel mai bun documentar românesc din ultimii ani. Un documentar la al cărui impact contribuie, în bună parte fără voia lor, autorităţile din Târgu Lăpuş.

Colajul de imagini filmate al lui Laurenţiu Calciu a fost, cred, pretextul cel mai bun pentru deschiderea unui festival de film documentar. Motivul principal: nu e deloc un film simplu de apreciat. E greu de spus unde se termină selecţia din arhiva personală şi de unde începe filmul propriu-zis.