Aurel reloaded (FEST-FDR, ziua 4)

Foto: TNT/Adrian Pîclişan

Opinia publică, de Aurel Baranga

Regia: Theodor Cristian Popescu

Scenografia: Dragoş Buhagiar

Muzica: Vlaicu Golcea

Video: Daniel Gontz

Cu: Marius Turdeanu, Diana Fufezan, Nicu Mihoc, Codruţa Vasiu, Cătălin Neghină, Liviu Vlad, Dan Glasu, Mihai Coman, Vlad Robaş, Adrian Neacşu, Ciprian Scurtea, Mihai Alexandru, Ion Paraschiv, Anca Pitaru, Eduard Pătraşcu

Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu

Cei care mi-au mai citit articolele ştiu că nici eu, ca atâţia alţii, nu sunt foarte încântat de exploatarea cu orice preţ a comunismului în artă, fie că este vorba de teatru sau film, fie că este vorba de literatură sau pictură. Să nu fiu înţeles greşit: chiar cred că a vorbi despre perioada comunistă un lucru normal şi, mai mult decât atât, chiar un lucru benefic, într-un anumit sens, o datorie a noastră. Ceea ce nu îmi ridică părul pe mine şi nici nu-mi oferă un catharsis de vreun fel sau altul e a vorbi despre comunism din pură lipsă de idei, a vorbi despre comunism special pentru a vorbi despre comunism şi nimic dincolo de asta. Sunt atâtea texte, atâtea spectacole, atâtea filme care cred că pot obţine succesul astfel şi folosesc un soi de reţetă primitivă a succesului (de genul „dacă asta se cere, asta dăm”), încât ai impresia că vreun Shiva specializat pe artă a distrus toate ideile şi temele, sau le-a transformat pe toate în aşa fel încât să fie doar stâlpi de susţinere pentru poveştile despre stahanovism şi limbă de lemn, despre colhoz şi gulag, despre poliţie politică şi pâine pe cartelă, despre mecanicizare şi absurd. O să fiu, poate, acuzat că vorbesc prostii şi că n-aş avea de unde să ştiu pentru că nu am trăit la modul conştient nimic din epoca respectivă, dar îmi asum riscul de a spune că şi atunci, ca şi acum, lumea era făcută tot de şi din oameni. Mecanismele au rămas tot cam aceleaşi, indiferent de epocă şi de regim. Ziarele nu erau făcute nici atunci de maşini, nici poliţia nu era una perfect mecanică şi nici măcar ierarhiile în stat nu se construiau pe umerii unor roboţi. Dincolo de toată abundenţa asta de texte cu şi despre comunism, cred că există linii, chiar în interiorul subiectului, pe care încă se poate construi foarte bine, în afara calapoadelor folosite şi răs-folosite. Iar cea de mai sus e, după părerea mea, unul dintre cele mai bune exemple.

Am văzut la FEST-FDR spectacolul Naţionalului sibian după un text al lui Aurel Baranga, Opinia publică. Alegerea regizorului Theodor Cristian Popescu e una cât se poate de riscantă. E fascinant că poţi să iei un text scris la sfârşitul anilor ’60 de către un om care, după toate aparenţele, chiar credea în idealul comunist şi scria în consecinţă şi poţi să îl transformi într-un spectacol care să fie perfect valabil pe toate planurile, să aibă o viziune puţin sau chiar deloc exploatată asupra epocii respective şi să fie, în acelaşi timp, un spectacol extrem de viu. Mărturisesc că, după ce am văzut reprezentaţia, am aruncat un ochi şi peste textul original al piesei. Nu ştiu cine spunea că Baranga e un Caragiale dat de perioada comunistă. Probabil că băuse câteva pahare în compania tovarăşului Aurel sau probabil că ăsta e unul dintre momentele în care intervine axioma aceea a gusturilor care nu se discută. Mie, în schimb, îmi pare greoi, prozaic, fără niciun fel de graţie şi previzibil sau, vorba englezului, “like a bull in a china shop”: cu atât mai mare e performanţa Teatrului din Sibiu, care mi se pare că face o treabă definită foarte plastic de o expresie românească neaoşă care implică un bici şi un fenomen de transformare care  precede existenţa lui ca atare. Bine, sunt absolut conştient că Opinia publică a fost un succes foarte mare şi la vremea primelor ei reprezentaţii, dar clivajul între felul în care era privită piesa atunci şi cel în care este privită acum este şi trebuie să fie unul enorm. Cristian Popescu nu lucrează foarte mult pe text, în sensul în care replicile sunt în cea mai mare parte păstrate ca atare. Ceea ce aduce el în plus este o componentă foarte puternică de metateatralitate. În chiar deschiderea spectacolului, personajul principal, Chitlaru (Marius Turdeanu) li se adresează direct spectatorilor: „Este un spectacol plicticos. În plus, actorii, abia veniţi din concediu, nu şi-au învăţat bine textele. Eu în locul vostru aş fi stat acasă. Dar dacă aţi venit… eh… aţi venit”. Da, am venit şi-am văzut. Am văzut cum „plicticosul” se transformă în dinamic, cum textele neînvăţate funcţionează fără absolut nicio eroare şi cum statul acasă ar fi fost o mare greşeală.

Spectacolul ăsta e o adevărată maşinărie şi nu în sensul peiorativ al cuvântului. Totul funcţionează cu o precizie uluitoare şi faptul e cu atât mai admirabil cu cât construcţia punerii în scenă nu e una deloc simplă. Totul se petrece în redacţia ziarului Făclia vie, publicaţie condusă de Directorul Cristinoiu (Nicu Mihoc), un tip mereu pregătit să treacă la „măsuri radicale” şi al cărui discurs se desfăşoară mereu pe coordonatele repetatelor lui discuţii telefonice monosilabice: „Da. Evident. Exclus”. Chitlaru este un angajat al gazetei fără prea mult chef de muncă, de altfel lucrul nefiind una dintre activităţile principale ale niciunuia dintre ziariştii de la Făclia vie. Când şeful află că se fac reduceri ale bugetului, se hotărăşte să concedieze pe cineva – bineînţeles, Chitlaru este cel vizat, dar cel din urmă reuşeşte să scape şi chiar să avanseze în funcţie cu ajutorul unei mici şmecherii: îi face pe toţi ceilalţi să creadă că este prieten apropiat cu ministrul presei. Începe o poveste dinamică, plină de subtilităţi (mai ales de limbaj) şi cât se poate de amuzantă condusă de de un Marius Turdeanu care îl întrupează perfect pe şugubăţul, dar idealistul Chitlaru, acompaniat de o echipă de actori care fac toţi personaje extrem de verosimile. Cuplul Turculeţ-Băjenaru (Liviu Vlad-Dan Glasu) este unul dintre cele mai savuroase elemente din piesă, la fel cum Diana Fufezan se descurcă de fiecare dată remarcabil în triplu-i rol: Otilia, ziarista îndrăgostită de Chitlaru, Maricica, nurlia tânără care vine să se plângă la ziar de o problemă cu spaţiul unde locuieşte şi Niculina, o altă tânără care se plânge la gazetă ca urmare a îngrijorării ei extreme pentru bibilicile ei. Scenograful Dragoş Buhagiar imaginează un spaţiu-clădire de birouri în „U”, cu un etaj, având în centru biroul-platformă rotativă a directorului Cristinoiu. Simetria lui şi cea a acţiunilor din birouri ar fi vorbit, poate, despre o lume întrucâtva maşinală, dar muzica lui Vlaicu Golcea, la care personajele participă activ (găselniţă extraordinară, mărturisesc că piesa-temă a spectacolului îmi sună şi acum în minte) şi coregrafia semnată de Florin Fieroiu îi dau o fluiditate care nu poate decât să te încânte vizual şi auditiv.

Opinia publică lansează o invitaţie la relecturare a perioadei comuniste dintr-o perspectivă mai puţin exploatată: aceea a umanului de dincolo maşinism, de dincolo de funcţionarismul mărunt şi de specifica-i limbă de lemn. Perioada comunistă nu s-a născut nici dintr-o pocnitură din degete şi nici din excesul de zel al vreunui zeu al absurdului, ci din oameni. Critica limbajului gol de conţinut nu trebuie să fie neapărat una explicită. Este suficientă expunerea lui la modul cât se poate de direct (la începutul piesei, două turnuri formate din televizoare alb-negru, de o parte şi de alta a scenei, prezintă fragmente din interviuri cu Aurel Baranga, iar pe coloana sonoră putem auzi unul dintre ele). Se merge, cum spuneam, pe ideea de metateatralitate, căci actorii „opresc” de mai multe ori piesa pentru a se plânge de una sau de alta sau pentru a da explicaţii necesare – în ultima parte a piesei, de pildă, Chitlaru opreşte totul spre a prezenta trei variante diferite ale desfăşurării acţiunii începând cu acel moment. Un alt actor, ascuns între spectatorii din sală, se ridică şi îşi cere agresiv dreptul la un teatru care să vorbească pe limba lui – el  este, cred, şi imaginea cea mai explicită a „opiniei publice”.

Cristian Popescu ne poartă prin mecanismele piesei sale fără nicio teamă. Se construieşte o lume sub ochii noştri, cu şuruburile şi piuliţele la vedere, aşa cum pe un ecran din spatele scenei se proiectează construcţia, ca la jocurile de tetris, a faţadei unui bloc. Spre deosebire de clădirea goală care ia naştere pas cu pas, însă, „clădirea” Opiniei publice este una cât se poate de plină de oameni şi umanitate, fie ea şi gri, fie ea şi lucrată ceva mai grosolan.