Aşternutul lui Procust: După-amiază cu o nimfomană pe vârful muntelui Parâng, Eugen Șerbănescu

Ed. Polirom, Iași, 2011

Care sunt apropierile dintre sexul unei femei și România tranziției, cu excepția soluției mârlănești oferite de un banc fără perdea, ce trimite la intromisiune? Eugen Șerbănescu dă lovitura cu un roman complex, inteligent structurat, care reînvie spiritul camilpetrescian într-un context diferit, dar parcă atât de neschimbat. Cadrul ne este oferit chiar din titlu, care nu se sfiește să vândă, dublat de o copertă simpatic de asemănătoare cu una folosită, mi se șoptește din sursă sigură, inclusiv de un cd cu manele comercializat acum ceva ani. Așadar, plecăm la drum cu așteptări joase, pentru a fi complet uimiți de povestea deloc banală, clișeică, ori pornografică.

Un scriitor e abordat la o petrecere de către o avocată repatriată, trecută de 40 de ani, dar încă seducător de frumoasă, și nu trece mult până când cei doi fac o serie de (s)excursii la munte. Aici, ea îl pune, după o vreme, în fața unei alegeri grele: fie se mulțumește în continuare cu trupul ei, fie îi va relata viața sa, pentru a-i da ocazia să scrie un roman ‒ fără îndoială ‒ de succes. După o scurtă, dar dureroasă tăcere, el alege surprinzător, chiar jignitor pentru ea și, astfel, nouă ne sunt oferite paginile despre care discutăm. Acest cadru trimite, așadar, atât la acel Fred Vasilescu captivat de formele Emiliei, care va ajunge să-și relateze povestea de dragoste cu doamna T., cât și la Șeherezada (menționată expres) ținută în viață (literară) doar atât timp cât povestește. Lovitura de maestru al lui Eugen Șerbănescu rezidă, însă, în capacitatea de a le unifica pe Emilia și pe doamna T., obținând, astfel, un personaj fabulos, complex, fascinant, și parcă mai viu decât orice alt caracter feminin din proza românească postbelică, cel puțin. Livia Hosa - numele e bosniac, împrumutat de la soțul său - are atât sexualitatea exacerbată, animalică, ori calculul economic al actriței zugrăvite de Camil Petrescu, cât și inteligența sclipitoare, sensibilitatea și distincția doamnei T. Ceea ce dă culoare povestirilor nu ține nici de descrierea fidelă, detaliată, prin urmare deosebit de erotică a escapadelor sale, ci de zugrăvirea mediului politico-economic al lumii în care trăim, în funcție de arealul geografic în care alege să-și trăiască viața și fanteziile. Întâlnim, pe rând, mentalitatea yugoslavă și modalitatea de funcționare a biroului Națiunilor Unite de la Sarajevo, aceasta din urmă bazată, cum altfel, ca peste tot, pe pile și favoruri sexuale, ca lingua franca a supraviețuirii. De fapt, a doua cea mai importantă armă a Liviei, după capacitatea de a-și folosi sexualitatea, e, fără îndoială, cunoașterea a nenumărate limbi străine, talent pe care tânăra plecată din Calafat îl exploatează firesc.

În acest punct, trebuie să vorbim despre structură, care, de această dată, nu mai constituie vreun artificiu tehnic sau simplu moft, ca în cazul altor romane postmoderne, ci plăsmuiește un roman cu totul diferit, aparent paralel cu povestea Liviei. În partea inferioară a paginii, un profesor, cunoștință comună a scriitorului și a Liviei, face o radiografie a modului în care comuniștii au ajuns la putere, au păstrat-o și, în final, s-au prefăcut că au pierdut-o. Acest nou Ladima își începe expunerea cu o relatare deosebit de tehnic istorică a celui de-al Doilea Război Mondial și a instaurării guvernului Petru Groza, fragmente parcă preluate dintr-un manual, și continuă într-un mod mult mai personal, cu patimă, ură, obidă sau scârbă, după caz, prin urmare, nu obiectiv-istorică. Acest roman secund poate fi citit foarte bine separat sau ignorat cu totul, după preferințe, dar e de observat că există cuvinte cheie în povestirea Liviei care trimit de fiecare dată și pretextează romanul profesorului. Această legătură aparent strict lingvistică ori simbolică ascunde un cinic adevăr: între mijloacele de subjugare a libertăților folosite de orice regim totalitar și mijloacele prin care indivizii încearcă să-și subsumeze aproapele propriilor pofte sexuale e o diferență mult prea mică pentru a fi luată în serios. La fel cum violul are prea puțină legătură cu apetitul sexual, fiind mai degrabă vorba de tentația violentă de a-l umili pe celălalt, la fel și sexul consensual are în structura intimă mai multă afinitate cu puterea decât cu plăcerea.

Livia are un clitoris ultra-sensibil, capabil să-i ofere orgasme multiple la simpla atingere a trupului, în orice punct, de către o mână vânjoasă de bărbat sau sensibilă de femeie, sau chiar de un val sărat al mării ori de vânt. Trupul ei e ca o armonică ce face să reverbereze muzica sferelor, receptiv la cel mai mic impuls transmis de univers. Pentru ea, întreaga viață e o prelungă și sfâșietor de plăcută partidă de sex, iar din acest punct de vedere termenul de nimfomană nu i se potrivește, după cum va clama chiar ea, câtuși de puțin, deoarece acesta semnifică o femeie nesatisfăcută. Aplecarea ei spre anumite practici masochiste constituie din nou o paralelă interesantă cu romanul din subsol, unde se arată că regimul totalitar e sadic și masochist cu proprii cetățeni, deoarece partidul comunist ajunsese la aproape 4 milioane de membri, echivalând, astfel, stăpânul cu sclavul, sadicul cu masochistul.

Addenda romanului reușește să suprindă din nou, relevând o cu totul altă perspectivă a situației, redefinind raportul de putere dintre Șeherezada și calif, dintre personaj și autor(i), ba chiar, mult mai important, dintre personaj și Autor, prin ultimul paragraf. Legătura subtilă dintre real și imaginar se încheie, astfel, ca un cerc perfect, care începuse printr-un manifest în favoarea sexului virtual. Cu greu mai putem stabili acum unde și cum începe imaginarul, cât de viu, de palpabil a fost regimul totalitar sau orgasmul. Sau să fi fost ele, pentru cei mai perverși dintre asupriți, identice?