Artele marţiale japoneze – trecut şi prezent

Muzeul de Artă Cluj
18 decembrie 2009 – 18 ianuarie 2010
„Spiritul lui Budo – Istoria artelor marţiale japoneze”

foto Andrei Budescu, Universitatea de Artă şi Design Cluj-Napoca

Prin bunăvoinţa Fundaţiei Japonia şi a Ambasadei Japoniei la Bucureşti în colaborare cu Compania Art Act şi cu Muzeul de Artă Cluj, iubitorii artei în general şi cei ai culturii şi civilizaţiei japoneze în special au putut vizita, timp de o lună, în spaţiile muzeului clujean, o expoziţie eveniment dedicată artelor marţiale japoneze de ieri şi de azi. Fanii celor „7 samurai” ai lui Kurosawa, ai „Ultimului samurai” interpretat de Tom Cruise sau ai „Shogunului” prezentat în viziunea lui James Clavell au putut admira o serie de exponate originale – accesorii şi costume japoneze de luptă, care i-au dus înapoi, în timp, în epoca feudală japoneză, atunci când diferitele caste şi mai apoi şcoli de arte marţiale au început să dezvolte o serie de tehnici de luptă, atac şi apărare atât de familiare în prezent şi occidentalilor.

Însă, înainte de orice, cum trebuie să înţelegem acest „spirit Budo”? În japoneză termenul Budō denumeşte artele marţiale. Termenul se compune din rădăcina bu care se traduce prin cuvintele război sau marţial şi dō care înseamnă cale. Dō semnifică şi „calea/drumul în viaţă”. Astfel, în context japonez, dō devine un termen ce trimite la experienţă în sensul că practica („calea/drumul în viaţă”) reprezintă o normă pentru a verifica validitatea unei discipline cultivate prin intermediul unei forme date de artă. Un alt termen folosit pentru a denumi artele marţiale japoneze este bujutsu, cuvânt compus din rădăcina bu şi jutsu, cuvântul putând fi tradus prin ştiinţă, meşteşug sau artă. Spre deosebire de budō care se traduce cel mai adesea prin „calea războiului” sau „calea marţială”, bujutsu se traduce prin „ştiinţă a războiului” sau „meşteşug al războiului”. Între Budo şi bujutsu există o mică deosebire prin faptul că, bujutsu acordă atenţie laturii fizice în luptă (adică cum să învingi cel mai bine sau mai uşor un inamic), pe câtă vreme budo face referire la minte şi la dezvoltarea personală a individului. În prezent budo foloseşte aspecte din stilul de viaţă al samurailor din epoca feudală japoneză, pe care le „traduce” într-un proces de auto-dezvoltare individuală în viaţa de zi cu zi.

Mulţi consideră budō o formă mai „civilă” a artelor marţiale, o interpretare sau chiar o evoluţie dinspre vechiul bujutsu, văzut ca un stil militar şi strategic. În legătură cu cei doi termeni se pune, de asemenea, problema, artei versus stil de viaţă. Astfel bujutsu este văzut ca artele marţiale pe care individul le practică, în timp ce budo apare ca stil de viaţă sau cale pe care individul porneşte prin practicarea de bujutsu.

Pentru a delimita aria de folosire a celor doi termeni, în zilele noastre artele marţiale  „clasice” care au apărut înainte de Revoluţia Meiji sunt adesea denumite cu termenul koryū bujutsu („artă/ştiinţă marţială de stil vechi), iar cele moderne, apărute după revoluţia mai sus menţionată, cu termenul  gendai budō („calea marţială modernă”).

În ceea ce priveşte originea artelor marţiale japoneze, aceasta trebuie căutată în tradiţiile războinice ale samurailor şi ale castelor, care interziceau folosirea armelor de către persoane ce nu făceau parte din rândul clasei războinicilor. La origine, samurailor li se cerea să fie pricepuţi atât în mănuirea unui număr mare şi variat de arme, cât şi în lupta fără arme, în scopul glorificării propriei persoane sau a castei din care făceau parte. În timp acest scop a fost înlocuit de o filozofie a obţinerii unor rezultate spirituale prin perfecţionarea calităţilor marţiale.

Aşa cum s-a putut vedea şi într-una din secţiunile expoziţiei „Spiritul lui Budo – Istoria artelor marţiale japoneze”, în cadrul căreia au fost expuse arme tradiţionale japoneze, armuri, căşti şi alte accesorii de luptă pentru a ilustra evoluţia artelor marţiale din secolul al VIII-lea până în secolul al XIX-lea, artele marţiale japoneze sunt extrem de diverse şi manifestă diferenţe semnificative în ceea ce priveşte uneltele de antrenament, metodele folosite, filozofia ce le însoţeşte şi stilul diferitelor şcoli de gen din Ţara Soarelui Răsare.  În ceea ce priveşte artele marţiale care se circumscriu tipului koryū, acestea sunt: jujutsu - arta folosirii forţei indirecte specifică unor tehnici precum blocarea încheieturilor sau aruncarea, opusă utilizării forţei directe a unei lovituri cu pumnul sau cu piciorul;  kenjutsu reprezintă „arta/ştiinţa sabiei” şi este cea mai veche formă de antrenament; battōjutsu se referă la „arta/ştiinţa scoaterii/mânuirii sabiei” şi constă dintr-o serie de mişcări care se axează pe întâmpinarea adversarului, scoaterea sabiei, realizarea câtorva tăieturi şi aşezarea sabiei în teacă; iaijutsu este „arta/ştiinţa prezenţei mentale şi a reacţiei imediate” iar iaidō face referire la „calea prezenţei mentale şi a reacţiei imediate”, fiind un termen modern pentru iaijutsu; naginatajutsu denumeşte arta japoneză a mânuirii instrumentului denumit naginata (asemanătoarea unei lance cu lama de forma unei săbii scurte uşor curbate). Naginatajutsu a fost dezvoltată de călugării războinici japonezi la începutul erei medievale japoneze şi a fost o formă de arte marţiale utilizată pe scară largă de către samurai; la rândul său sōjutsu se traduce prin arta japoneză a luptei cu yari (o lance cu o lamă de formă şi lungimi variabile). Pe parcursul istoriei Japoniei sōjutsu a fost practicată în şcolile tradiţionale de arte marţiale. În timpul războaielor, sōjutsu reprezenta tehnica primară de luptă a soldaţilor; ninjutsu s-a dezvoltat iniţial ca o „colecţie” de tehnici fundamentale de supravieţuire în Japonia sec. al XIV-lea.  Luptătorii ninja foloseau această metodă pentru a-şi asigura supravieţuirea în timpurile politice tulburi în care această tehnică a apărut. Ulterior Ninjutsu va include metode de strângere a informaţiilor şi tehnici de ascundere şi inducere în eroare. Ninjutsu implică, de asemenea, antrenamente de mascare şi evadare, noţiuni legate de medicină, explozibili şi otrăvuri.

Din gendai budō fac parte arte marţiale apărute după Revoluţia Meiji şi anume - judo care este un tip modern de arte marţiale bazat pe studierea contactului direct dintre doi combatanti neînarmaţi şi este practicat ca şi sport.  Asemeni altor arte marţiale din gendai budō, şi judo conţine acelaşi accent care cade pe auto-dezvoltarea personală, spirituală şi fizică a celui care practică această artă; kendo, „calea sabiei” este un sport bazat pe tradiţia japoneză a luptei cu sabia. Reprezintă, de fapt, o variantă modernă a artei kenjutsu; la rândul său, aikido este tot un tip modern de arte marţiale japoneze bazat pe studierea contactului dintre luptători neînarmaţi. Aikido este „creaţia” lui Morihei Ueshiba. Arta constă în tehnici de „lovire”, „aruncare” şi de „blocaj al încheieturilor” şi este recunoscut pentru fluiditatea din mişcările sale şi pentru accentul pus pe dezvoltarea spirituală şi filozofică a celor care practică aikido ca o reflectare a fondului religios al fondatorului său; kyūdō sau „arta arcului” a fost iniţial o disciplină care a aparţinut eminamente samurailor şi clasei japoneze războinice; karate se caracterizează printr-o serie de tehnici de lovire cu pumnul sau cu piciorul dintr-o poziţie fixă sau stabilă. Multe din stilurile de karate practicate astăzi încorporează forme (kata) dezvoltate de Funakoshi şi profesorii săi.

Iată cum, o întreagă istorie a artelor marţiale japoneze s-a „desfăşurat” în faţa ochilor vizitatorilor de la Muzeul de Artă din Cluj, privitori care, în cea de-a doua secţiune a expoziţiei „Spiritul lui Budo – Istoria artelor marţiale japoneze” au putut observa ilustrarea reorganizării artelor marţiale începută în secolul al XIX-lea şi continuată în secolul al XX-lea, cu modificările corespunzătoare ale echipamentelor de luptă dar cu păstrarea spiritului artelor marţiale în viaţa cotidiană a Japoniei de azi.