Cronici

În seara zilei de 25 octombrie 2012, lucrări ale unor importanţi artişti contemporani vor fi expuse în sălile Hotelului Granata din Cluj Napoca, eveniment cultural, artistic şi caritabil ce are ca scop strângerea de fonduri pentru secţia de Oncopediatrie a Institutului Oncologic “Prof. Dr. Ion Chiricuţă”.

Sebestyén Székely mizează pe figurativ. Dar chiar și așa, lăsată la o parte frenezia abstractizării, care mai pot fi, în această inflație de inovație vizuală post-industrială, reperele estetice? Curatorul expoziției Pe Vârful Câmpului - rezultatul unei tabere de creație în regiunea botoșăneană cu același nume - și-a propus să promoveze o altfel de Școală clujeană, mai puțin conceptuală și, în același timp, mai puțin prezentistă.

Expoziţia internaţională I Think I Can, I Think I Can, deschisă publicului până în 10 octombrie 2012 la Galeria Casa Matei din Cluj, reuneşte lucrările a 14 artişti români şi japonezi, studenţi ai Universităţii de Artă şi Design din Cluj Napoca, respectiv 6 artişti japonezi emergenţi care au absolvit cursurile Şcolilor de Arte Frumoase din Japonia.

Titlul expoziției are o aromă kantiană. Ca și cum, alături de rațiunea pură și de facultatea de judecare, pudoarea s-ar supune și ea unei disecții analitice menite să-i circumscrie limitele. Așa cum nu putem - kantian vorbind - să cunoaștem lucrul în sine, oricât de pudici am fi, există un ireductibil al dezgolirii trupești.

Din 26 februarie pînă pe 11 iunie, MoMA – Museum of Modern Art, New York -, a prezentat o retrospectivă Cindy Sherman. Peste 170 de fotografii au fost incluse în expoziția care a arhivat etape reprezentative din creația uneia dintre cele mai radical critice artiste contemporane. 

Preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz, a vizitat controversatul stand 026. „KENzeichen" se numește seria de lucrări în care Chris Bauer (din Köln, Germania) l-a trezit la viață pe partenerul lui Barbie. În aceste imagini, păpușile KEN apar dezbrăcate – ca atunci când au fost create de dumnezeul jucăriilor, Mattel – pe ecrane de câte doi metri, și ni se prezintă un subiect considerat tabu în societatea reală: faptul că băieţii se joacă și ei cu KEN. 

Vernisajul celei de-a doua expoziții de fotografie a Roxanei Pop, intitulate PIETÓN, a avut loc ieri seară la librăria Cărturești.

Eroul refulat al copilăriei petrecute în comunism se întoarce și bântuie imaginarul bucureștenilor în aceste zile de caniculă insuportabilă. Expoziţia „Pif în România, un erou al epocii de aur”, deschisă până pe 22 iulie la Sala Dalles, accentuează dimensiunea de „agent secret” al Occidentului pe care a avut-o, involuntar, inimosul căţeluș, împreună cu colegii săi desenaţi din revistă (în pofida faptului că Pif era, de fapt, stipendiat de Partidul Comunist Francez).

În luna mai 2012, în cadrul Programului de formare Erasmus, am avut ocazia să cunosc şi să vizitez ateliere şi studiourile Academiei de Arte Frumoase din Veneţia. Am observat atent cum lucrează tinerii artişti ai Academiei. Aceștia, mulţi dintre ei studenţi Erasmus, creează pentru ceea ce iubesc şi pentru nimic altceva: pentru artă. Programul Erasmus a deschis noi porţi spre Europa şi spre unitate în diversitate.

Minimalismul pare să fie cuvântul de ordine al conceptului expoziţiei „Visul lui Rembo”, deschisă până pe 22 iunie la Anaid Art Gallery în București. Printr-o serie de instalaţii și de obiecte, completate de o povestioară scrisă cu markerul pe pereţii holului de trecere de la parterul galeriei, artistul Matei Arnăutu încearcă să atragă atenţia asupra pericolelor violenţei urbane și ale (contra-)educaţiei făcute într-un stil războinic.

Veneţia înseamnă şi artă contemporană. Veneţia înseamnă şi a 54-a ediţie a Bienalei Internaţionale de artă. Galeria de artă Contini include proiectele de design şi instalaţie video ale artistului Fabrizio Plessi.

Ca orice oraş cultural care se respectă, Bucureştiul are de ceva ani bienala sa de artă contemporană, care, iată, pe nesimţite, a ajuns la ediţia a cincea; nume de cod, pentru cunoscători: BB5.

Puține jocuri stârnesc asemenea pasiuni ca aceste fantastice creații ale danezilor de la LEGO. În toată lumea, pentru copiii de toate vârstele, aproape orice set de piese atașabile a ajuns să fie cunoscut popular sub această titulatură, deși nu întotdeauna acestea provin de la numita firmă. Ei bine, la expoziția despre care urmează să vorbesc, putem fi siguri că avem de-a face cu chestiuni originale, unele piese având o vechime de aproape 40 de ani.

Arta publică pare să aibă câteva cerinţe obligatorii: să fie cât mai uşor de înţeles, să fie monumentală, să nu implice sau să trimită direct la violenţă, defăimare, sexualitate, şi nu în ultimul rând, fiind adesea cumpărată de autoritatea publică, să nu coste mult – cu atât mai mult dacă e o lucrare modernistă ori contemporană. Altfel, dacă cumva ajunge să fie expusă publicului, s-ar putea foarte bine să devină un ţap ispăşitor şi, pe lângă proteste-manifeste-etc. pentru scoaterea monumentului, mulţimea nemulţumită şi-ar putea dezlănţui furia pe ele.

Picasso este un artist pe care îl invoc adesea atunci când se întâmplă să port vreo discuţie cu cineva, în general cunoscuţi, despre artă şi toate cele. Discuţii de tipul e artă nu e artă, e aşa dar nu cum era, tipul de discuţie purtată şi auzită de zeci de ori, dar în care mă avânt cu toată bunăvoinţa, căci nu de puţine ori, atunci când argumentele depăşesc faza aprioricei negaţii, rezultatul e cel puţin interesant. În fine, de regulă Picasso apare în discuţie în momentul în care se invocă fel de fel de acuzaţii – arta banală, uşoară, naivă, lipsită de complexitate şi mai ştiu eu ce, iar eu voi spune dar Picasso îţi place, nu?