Film

Prin pelicula „Psycho”(1960), Alfred Hitchcock şi-a dovedit incontestabil, odată pentru totdeauna, talentul regizoral. După o jumătate de secol de la lansare, filmul încă se numără printre primele zece cele mai bune filme horror/thriller realizate vreodată.

Steve Lopez (Robert Downez Jr.) este un ziarist care lucrează pentru Los Angeles Times. El este presat de cei din redacţie, în special de Mary (Catherine Keener), care este şi fosta lui soţie, să găsescă subiecte pentru viitoare articole.

În anul 2008, unul dintre cele mai aşteptate filme româneşti de lungmetraj a fost „Nunta mută”, în regia lui Horaţiu Mălăele. Dacă n-ar fi fost vorba de Mălăele, poate că nici măcar nu m-aş fi sinchisit să mă uit la film. Cronicile pe care le citisem despre el erau, într-adevăr, foarte bune, iar nota de pe IMDB era una satisfăcătoare (recunosc, am o anumită slăbiciune pentru acel site, de regulă mă uit doar la filme care sunt notate generos), dar am mai întâlnit astfel de situaţii şi la filme care m-au dezamăgit profund.

„Dancer in the Dark” este un film în regia lui Lars von Trier şi o are ca protagonistă pe controversata cântăreaţă islandeză Bjork şi pe Catherine Deneuve în rol secundar. Filmul este o dramă muzicală şi a fost premiat cu Palme d’Or pentru cel mai bun film si cel mai bun rol feminin, cu Academy Award pentru cel mai bun cântec şi cu multe alte premii pe tot parcursul anului 2000.

Filmul, apărut în anul 2008, este o comedie romantică muzicală şi o adaptare după piesa de teatru cu acelaşi nume, lansată în anul 1999. Filmat aproape în întregime pe insula grecească Skopelos, pelicula oferă nişte peisaje de vis, relaxante şi extrem de colorate şi pline de viaţă. Povestea filmului este destul de simplistă. Sophie, interpretată de Amanda Seyfried, este o tânără de 20 de ani care urmează să se căsătorească.

Seara zilei de Miercuri, 30 Martie 2011, avea să aducă în atenţia cinefililor clujeni o nouă ediţie a deja consacratului Allnighter pe care Studcard îl organizează periodic. De această dată, proiecţiile celor 3 filme au avut loc la recent renovatul Cinema „Florin Piersic” (fost „Republica”), acesta fiind considerat, la ora actuală, cel mai modern cinematograf aparţinând reţelei RADEF (Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor România).

Înainte să mă pun să scriu despre subiectul acesta, mi-am spus că poate ar fi fost potrivit să folosesc o coală albă de hârtie, peniţă şi cerneală, pentru că doar caligrafia m-ar putea ajuta, poate, să exprim într-un mod mai artistic percepţia asupra esteticii şi a frumuseţii pe care mi-au indus-o autorul romanului...

În acest film, Kevin Spacey, dublu laureat al premiului Oscar pentru rolurile jucate în Suspecții de Serviciu (1995) și American Beauty (1999), interpretează rolul unui bărbat inofensiv care sălăşluiește în Gara Centrală din New York.

Un nume la care putem trasa un punct de referinţă, atunci când vine vorba să ne gândim la cinematografia românească într-un context naţional general, este Sergiu Nicolaescu. Oricât de mult l-am blama pentru că iroseşte banii CNC-ului (Centrului Naţional al Cinematografiei) pe filme precum Supravieţuitorul şi Carol I, meritele sale de dinainte de `89 se cer a fi observate.

Există în cinematografia anilor 2000 un anumit tip de film, care în ciuda unei evidente previzibilităţi la capitolul poveste reuşeşte de fiecare dată să ţină publicul în faţa ecranului şi la sfârşit să nu îi ofere şansa de a-l cataloga nici ca şi o pierdere de timp dar nici ca şi un film excepţional.

După ce a jucat în rolul șarmantului general al lui Cezar, Marcus Antonius, și s-a căsătorit cu Cleopatra într-una dintre cele mai reușite producții HBO, serialul Rome, după ce a fost Teddy Rist, playboy-ul miliardar care s-a transformat ulterior în filantrop în The Philanthropist, James Purefoy...

Filmele de acțiune sunt, într-o majoritate covârșitoare, exagerate, pentru că altfel nu le-ar mai spune „filme de acțiune”. De fapt, multe sunt într-atât de exagerate, încât orice persoană trează și sănătoasă la cap care se uită la  ele își dă involuntar ochii peste cap din cinci în cinci minute, eventual simțind și tentația permanentă de a se ridica și de a pleca din fața ecranului.

Într-o societate văzută ca un spațiu al degradării și confuziei, al haosului controlat de divergenţe și individualism, Țara Minunilor lui Alice nu poate fi concepută decât accentuând nuanțele diurne  ale omenirii cu un tuș negru al morbidității. Dacă nu asta a încercat Terry Gilliam în filmul său, Tideland, din 2005, cel puțin asta a reușit și, deja, e mai mult decât suficient pentru a da o atmosferă paranoidă unei copilării tulburătoare ca aceea a lui Jeliza-Rose, Alice din Țara Minunilor contemporane.

Pina este un film despre dansul-teatru (Tanztheatre) al coregrafei Philippine Bausch (Pina Bausch) și despre inovația acestuia pe scena dansurilor moderne. Unul dintre cele mai de impact dansuri din film este Caffee Muller, în care dansatorii, pacienți la spitalul de nebuni, acaparați fiind de plinătatea trăirilor interioare, își urmează dansul emoțiilor, transmițând publicului valența terifiantă a acestora.