”Artă” sau despre dinamica unei prietenii

Piesa care a lansat-o ca autor dramatic pe Yasmina Reza, Artă (1994) n-a ratat niciunul dintre marile premii ce răsplătesc dramaturgii în zilele noastre: a câștigat Premiul Molière în Franța, Premiul Lawrence Olivier pentru cea mai bună comedie (1998) și Tony Award pentru cea mai bună piesă (1998). Un succes deplin care n-a scutit-o pe autoare de criticile celor care cred că personajele sunt abia schițate și că nu au vreo legătură cu realitate, dar un succes care i-a adus milioane de spectatori, piesa fiind tradusă în multe limbi.

Cel mai des s-a spus despre Artă că e mai degrabă despre prietenie decât despre artă. Dar, nuanțând, se poate spune că tocmai în aceea că reușește să fie și despre artă și despre prietenie stă marea calitate a textului. În traducerea Violetei Popa și montarea lui Cristi Juncu, noul spectacol cu piesa Artă de Yasmina Reza la Teatrul Bulandra reușește să gliseze elegant și convingător de la un subiect la altul.

Piesa a mai fost jucată la noi în câteva rânduri, prin urmare subiectul le poate fi unora cunoscut: trei prieteni sunt tulburați în vechea lor camaraderie de un eveniment neașteptat: achiziționarea de către unul dintre ei a unui tablou neobișnuit - o pânză complet albă cu dungi albe semnată de un pictor zis celebru, Antrios. Faptul că Serge a dat 200.000 de franci pe un asemenea obiect îl inflamează pe Marc și îl face să pună sub semnul întrebării prietenia lor, în timp ce Yvan e prins la mijloc în dispută, ieșind poate cel mai șifonat, deși a încercat să-i împace. La primul nivel, discuțiile despre artă dintre Serge și Marc conduc în direcția vechiului conflict dintre moderni (Serge) și clasici (Marc), cu observația că aici conflictul are loc între personaje prea puțin echipate intelectual ca să nu transforme disputa de idei într-una personală. Serge (Șerban Pavlu) este un pic snob, căutând vizibil să impresioneze, dar își pierde repede superioritatea inițială și ajunge să scrâșnească din dinți, iar Marc (Vlad Zamfirescu) e mai temperamental și fierbe pe dinăuntru de frustrare, refuzând să creadă că prietenul lui crede sincer în valoarea artistică a unei pânze albe. Nici unul dintre ei nu e capabil să admită că doi oameni pot rămâne prieteni chiar dacă au convingeri diferite. Un fel de partizan al artei naive, și adept convins al ”căii de mijloc”, Ivan (Gheorghe Ifrim) intervine în discuție și devine sacul de box al celor doi. Din acest moment, ”promovează” în prim- plan celălalt nivel, acela al dezbaterii despre prietenie: pe fondul diferendului apărut din motive de credințe artistice, cei trei își re-analizează prietenia, scoțând la iveală gândurile ascunse pe care le au unul despre celălalt, lipsa de sinceritate pe care au ridicat construcția fragilă a relației lor ce stă acum să se prăbușească. Fără a fi lipsit de umor, ba chiar debordând de umor la fiecare replică, textul își extrage rezerva de comic tocmai din caraghioasele ciocniri repetate ale unor structuri umane rigide, ce fie refuză să se deschidă spre părerile altora (Serge, Marc), fie se complac în autovictimizare (Ivan). Din acest punct de vedere, personajele Yasminei Reza sunt mai degrabă un fel de mici marionete purtând armura ideilor autoarei, decât oameni reali. Soldați pe frontul unei demonstrații de idei, semănând mai mult cu o partidă de șah decât cu viața adevărată.

Spectacolul lui Cristi Juncu reușește să pună în valoare, ritmat, duelul de idei care este piesa, în primul rând prin alegerea unor excelenți actori aflați la apogeul creativității lor. Profesioniști ai scenei, ei sunt destul de experimentați cât să controleze perfect ieșirea și intrarea din rol, precum și alternarea adresării directe către public cu dialogul din scenă. Cei trei tineri actori au nu numai siguranță deplină, ci și forța interioară ce face credibilă dezbaterea lor pătimașă, fiindcă se află la acea vârstă la care devenim circumspecți cu propria existență, nu vrem să ne mai risipim în relațiile cu alții și suntem tentați să ne trecem mai atent în revistă prieteniile. Dintr-o discuție despre artă - este sau nu este artă această pânză complet albă? Merită ea suma imensă investită sau achiziția ei e doar un semn de snobism? - cei trei alunecă față în față cu prietenia lor veche. Scot la iveală adevăratele sentimente față de partenerele prietenilor lor, critică cu pasiune alegerile de viață ale celorlalți, pe care până atunci le-au aprobat, își răstoarnă cu susul în jos raporturile cu ceilalți într-o frenezie a distrugerii, totul numai pentru a se convinge că ei au dreptate, nu ”oponenții”. Se psihanalizează unul pe altul, dar nu de dragul terapiei. Spectacolul e deopotrivă amuzant și surprinzător, extrem de viu și capabil să-ți dea de gândit.

Singura inadecvare este legată aici de spațiul de joc: gândită ca un text de studio, mai potrivit înfruntărilor actoricești plasate în apropierea publicului, care se poate simți astfel implicat în dispută și tentat să ia partea unuia dintre cele trei personaje, piesa trebuie să devină în cazul de față un vehicul pentru un spațiu larg, acela al sălii Izvor. Decorul imaginat de Cosmin Ardeleanu strânge energiile într-un fel de cutie așezată pe picioare de sticlă, mic spațiu tapetat cu un material gros, semănând cu o luxoasă blană sintetică, din care răsar rând pe rând diverse obiecte, sugerând schimbările locului în care cei trei se întâlnesc (în piesă fiecare act se petrece în apartamentului unuia dintre cei trei). Dacă e justificată schimbarea tablourilor de pe perete, pentru a sugera mutarea dintr-un apartament în altul, apariția unui frigider-bar în podea, a unui raft cu cărți sau a unui șemineu sunt trucuri lipsite de greutate, care nu fac decât să complice inutil construcția imaginată pe post de decor. Cutia suspendată pe picioare de sticlă e înconjurată de șnururile protectoare folosite de obicei în muzee, când e vorba despre piese rare, de care nu ai voie să te aproprii, sugerând prin această ”punere în abis” faptul că avem de-a face cu ”artă” vorbind despre ”artă”, dar ideea are un ”ce” sofisticat și inutil.

Regia lui Cristi Juncu este însă echilibrată și nuanțată, presupunând lucrul atent cu actorii, care sunt astfel aduși la un ”punct de fierbere” ce dă forță spectacolului. Excelentă este și ideea regizorală menită să îmblânzească spațiul de joc: mânuirea prin telecomandă, de către actori, a luminilor de sală: când un personaj iese temporar din convenție pentru a se adresa publicului, acesta sfâșie întunericul sălii, aprinde luminile ca să se poată uita în ochii publicului și îi vorbește direct, de la om la om. O excelentă soluție pentru a apropia publicul de actorii izolați pe scenă (nu în ultimul rând din cauza decorului), dar și o aluzie/un comentariu implicit despre capacitatea teatrului de azi de a rupe convențiile de mult fixate în practica teatrală.